Dacă pentru Stendhal iubirea era un „miracol al civilizației”, Nietzsche o numea „primejdia celui mai solitar”. Poetul francez Charles Baudelaire se gândea la iubire ca la o nevoie de a ieși din tine însuți, „o neștiută sursă a infinitului personal”, o frenezie, în care cei care iubesc se transformă unul pe altul, într-un act devenit artistic. Pe de altă parte, în „Jurnale intime”, acesta scrie despre iubire ca fiind asemănătoare unei torturi sau unei operații chirurgicale, un „înspăimântător joc, în care trebuie ca unul să-și piardă stăpânirea de sine”.
În „De Produndis”, epistola scrisă în închisoare, către lordul Alfred Douglas, de Oscar Wilde, iubirii îi sunt atribuie puteri supranaturale, aceasta putând citi scrisul de pe cea mai îndepărtată stea. Totodată, ea reprezintă pentru scriitor un scut de protecție pentru suflet, „trebuie să-mi păstrez Iubirea în inimă cu orice preț. Dacă mă duc la închisoare fără iubire, ce se va alege de Sufletul meu?”. De asemenea, el vorbește și despre idealul iubirii, „bucuria ei, precum bucuria intelectului, este să se simtă vie. Scopul Iubirii este să iubească: nici mai mult, nici mai puțin”.
De-a lungul timpului, prin diferitele perspective ale scriitorilor, literatura a încercat sa definească iubirea. În final, nu s-a ajuns la o concluzie, neexistând o definiție singulară și precisă a acesteia. În limba română folosim termenul iubire pentru a numi fiecare manifestare a sentimentului. Pe de altă parte, când se refereau la acesta, grecii antici foloseau patru cuvinte. Ele definesc diferitele forme pe care le poate lua iubirea.
Eros
Iubirea de tipul Eros (în greacă ἔρως, înseamnă dorință) este denumită după zeul grec al iubirii, corespondentul lui Cupidon în mitologia romană. Ea este dragostea erotică, sexuală, pasională. Fiind bazată pe sentimente superficiale, carnale, frumusețea fizică este importantă. Erosul a implicat, totodată, o pierdere a controlului, care i-a speriat pe greci. Nu s-au gândit întotdeauna la acesta ca la ceva pozitiv, privind-o ca pe o formă de iubire care îi putea pune în pericol, fiind irațională. Totodată, credeau că acest tip de iubire ar putea prelua controlul și te-ar putea stăpâni.
Acest tip de iubire este ilustrat de mitul lui Eros și Psyche, unde, plecând de la o iubire trupească, carea avea ca scop satisfacerea plăcerilor carnale, se ajunge la o iubire pentru suflet.
Psyche (în greacă ψυχή, înseamnă suflet) era o femeie căreia i s-a dăruit frumusețe și grație, o muritoare care și-a câștigat nemurirea prin dragoste și sacrificiu. Aceasta a devenit zeitatea sufletului. În zilele noastre, mitul lui Psyche simbolizează o căutare a sinelui, o îmbogățire pe plan personal, pierdere și salvarea iubirii adevărate.
Trăind o viață obișnuită, ea a devenit cunoscută datorită frumuseții, pe care toată lumea voia să o admire. Devenind geloasă din cauza admirației pe care bărbații o aveau pentru Psyche, zeița Afrodita i-a cerut fiului ei, Eros, să otrăvească sufletele oamenilor, pentru a distruge dorința pe care o aveau pentru muritoare. Însă, și Eros s-a îndrăgostit de aceasta, fiind fascinat de frumusețea ei.
De-a lungul timpului, Psyche a rămas necăsătorită, dorind să întâlnească un bărbat pe care să îl iubească. Disperați din pricina acestui fapt, părinții fetei au decis să apeleze la un oracol, pentru a-i afla destinul. Eros i-a cerut lui Apollo să le ofere acestora unul în care fiica lor se va căsători cu o bestie, a cărei față nu va fi capabilă să o vadă vreodată și pe car o va găsi în vârful muntelui. În urma acestei dezvăluiri, părinții au fost devastați, însă au decis îndeplinească destinul și să organizeze nunta.
După nuntă, Psyche își putea întâlni soțul doar noaptea, însă tandrețea și iubirea pe care i le-a arătat acesta au făcut-o fericită. Le-a povestit surorilor ei despre fericirea pe care o simțea, dar, totodată, le-a spus și despre tristețea pe care o avea în legătură cu faptul că nu-i putea vedea fața.
Prin urmare, surorile geloase au convins-o că iubitul ei nu era doar o fiară cu un aspect neplăcut, ci un monstru care o va omorî, așa că, pentru a se salva, ar trebui să-l ucidă. Astfel, într-o seară, Psyche era gata să comită crima, însă, luminând fața soțului ei, l-a zărit pe frumosul zeu Eros. Văzând-o, acesta a zburat, spunându-i că l-a trădat, distrugându-le relația și că nu vor mai putea fi niciodată uniți.
În încercarea de a-și găsi iubirea pierdută, fetei i-a fost sugerat să o roage pe Afrodita, care l-a închis pe Eros în Palat, să o lase să îl vadă. Pentru a-și dovedi sentimentele, aceasta a primit trei sarcini imposibile.
Împinsă de dorința de a se reuni cu cel pe care îl iubea, Psyche a devenit neînfricată. După ce a îndeplinit două sarcini, ea a trebuit să meargă la Hades (zeul Infernului) și să aducă cutia cu elixirul frumuseții. Afrodita i-a cerut să nu deschisă cutia, unde, în locul elixirului, se afla Morfeu (zeul somnului și al viselor). Fiind curioasă, fata a deschis cutia, adormind.
Aflând cele întâmplate, Eros a fugit la Zeus, implorându-l să o salveze. Uimit de dragostea lor, Zeus a făcut-o pe Psyche nemuritoare, pentru ca cei doi să poată fi împreună pentru totdeauna.
Din povestea de dragoste a lui Eros și Psyche deducem perseverența masculină, chiar și atunci când este dominată de pasiune și dorință, dar și puterea feminină de a depăși orice obstacol, pentru a-și proteja iubirea.
Philia
Philia este iubirea prieteniei. În limba greacă (φιλία) înseamnă dragoste frățească, traducându-se ca „cea mai înaltă formă de iubire”. Ea provine din Etica Nicomahică a lui Aristotel.
În comparație cu Eros, care implică o dorință pasională, Philia își dorește dragoste și apreciere pentru celălalt. Pentru greci, acest tip de iubire nu se referea doar la prietenie, ci și la loialitatea față de familie, de comunitatea politică, de locul de muncă. Aceasta implică motivație. Prin derivarea iubirii față de celălalt, prietenia este pe deplin utilă.
Noțiunea de Philia a lui Aristotel cuprinde, așa cum scrie în Retorica: „lucrurile care provoacă prietenia sunt: a face lucruri bune; făcându-le neîntrebat; și a nu le proclama când sunt făcute”.
Mai departe, Aristotel vorbește despre ceea ce căutăm într-o prietenie, menționând că la baza iubirii de tipul Philia stau concepte obiective. Persoanele cu care putem să formăm o relație de prietenie ar trebui să fie: cei care ne împărtășesc starea de spirit, cei care nu țin ranchiună, cei interesați de activitățile noastre, cei cumpătați, drepți, cei care ne admiră în aceeași măsură în care îi admirăm și noi. De asemenea, ne sunt indicate și tipurile de persoane cu care nu putem forma o prietenie. Aceștia sunt: bârfitori, certători, agresivi, nedrepți.
În concluzie, cele mai bune caractere pot produce cea mai bună formă a prieteniei și, prin urmare, cea mai bună formă a iubirii.
Totodată, Aristotel spune că, omul rațional este cel care ar fi cel mai fericit, în consecință, fiind și cel mai capabil să formeze cea mai bună relație de prietenie. Astfel, Philia e necesară, e un mijloc de fericire, „nimeni nu ar alege să trăiască fără prieteni, chiar dacă ar avea toate celelalte buniri”.
Filosoful Greciei Antice împarte prieteniile în trei tipuri, în funcție de motivul pentru care s-au format. Ele pot fi: prietenii cu folos, prietenii de plăcere și prietenii virtuoase. Prieteniile cu folos sunt cele în care nu se ține cont de cealaltă persoană, precum în cazul relațiilor profesionale. Prieteniile de plăcere sunt cele care se bazează pe starea de bine în compania celorlalți, iar prieteniile virtuoase sunt cele care pun accentul pe caracterul celuilalt, pe trăsături similare de comportament, fiind cel mai important tip de Philia.
Pentru a ajunge la cea mai înaltă formă de iubire aristotelică, este necesară îndeplinirea unei condiții, iubirea față de sine. Fără o bază egoistă, omul nu-și poate dezvolta o simpatie pentru ceilalți. Iubirea de sine despre care vorbește filosoful nu este una hedonistă, bazată pe căutarea plăcerilor imediate, ci o reflectare a virtuților, culminând în nobil, într-o viață reflexivă.
Agape
Agape (în geacă, ἀγάπη) se referă la iubirea paternă a lui Dumnezeu, pentru om, dar și a omului pentru Dumnezeu. Totodată, aceasta se extinde, incluzând o iubire frățească pentru întreaga umanitate. Se poate spune că, acest tip de iubire, se bazează atât pe Eros cât și pe Philia. Ea caută un tip de iubire perfectă care e, în același timp, o transcendere a particularului și o pasiune fără necesitatea reciprocității.
Acest concept a fost extins în tradiția iudaico-creștină: „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta” (Deuteronom 6:5) și „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Levitic 19:18).
Dragostea lui Dumnezeu necesită devotament absolut, amintind de dragostea lui Platon pentru Frumusețe, care implică o pasiune erotică, uimire și dorința de a depăși grijile și obstacolele pământești.
Teologul Toma de Aquino, prin preluarea teoriei lui Aristotel despre prietenie, îl proclamă pe Dumnezeu cel mai rațional și, prin urmare, El este cel mai demn de iubire.
Storge
Storge (în greacă, στοργή) este iubirea față de familie. Aceasta este asemănată, de multe ori, cu Philia. Diferă prin faptul că tinde, în special în cazul copiilor mai mici, să fie unilaterală. Altfel spus, Storge este o pasiune născută din familiaritate sau dependență. În comparație cu Eros și Philia, aceasta nu ține cont de calitățile noastre fizice sau intelectuale.
