Ca să clarific din start o chestie: nu suport taxiurile. Vehicul heterogen obținut de regulă printr-o simbioză defectuoasă între un Logan și un individ supraponderal, care pare că transpiră odată cu mașina, am oroare de ele și evit pe cât posibil să mă urc în vreunul. Nu foloseam nici când nu existau autobuzele de noapte (vestitele N-uri care culeg de prin stații boschetari sau adolescenți bețivi, care abia se abțin să nu-și umple hainele cu vomă; am fost și eu ca ei, dar îmi rezerv dreptul de-a fi ipocrit, așa că-mi permit să nu-i suport).

Acum n-ar mai avea niciun rost, având în vedere că poți ajunge liniștit oriunde, la orice oră din zi și din noapte. Bine, e relativă treaba cu liniștea și, mă rog, aproape orice oră.

Și totuși, forțat de împrejurări, întâmplarea face c-a trebuit să renunț la orgoliu și să accept ajutorul hibridului pe care îl recunoști fără dubii după galbenul hepatic. Mă aflam în Colentina, graniță de județ cu Cartierul Chinezesc, iar timpul era undeva trecut de miezul nopții, între orele unu și trei, fix când șoferii de RATB își revendică brutal mult așteptata pauză, iar Mercedesurile se retrag gingaș în depouri pentru două ore.

anca-tanase.ro

Asta n-ar fi fost o problemă, aș fi luat-o ușor la pas până acasă, mult iubitul Berceni, vechi vestigiu industrial al epocii socialiste. Problema era că aveam la mine mai mulți bani decât voi mai vedea vreodată în următorii cinci ani de student și viitor șomer, așa că punând în balanță opțiunile rezultau doar două posibilități. Ori plăteam 20 de lei pe o cursă care m-ar fi dus într-o relativă siguranță acasă, ori riscam să mă trezesc a doua zi într-un șanț, fără portofel și fără adidașii mei noi, cumpărați dintr-un second-hand din zona Tineretului. Zis și făcut.

Descopăr printre străduțe un taximetrist care aștepta. I-am studiat preț de câteva minute chipul, cât să-mi dau seama că nu e prea dubios. Avea o privire blajină, un chip ușor căzut, care emana un soi de tristețe ce-ți părea a veni din faptul că nu reușea să ofere familiei sale cât și-ar fi dorit. Ulterior aveam să-mi dau seama că sunt inapt când vine vorba de caracterizat oameni.

Am urcat în mașină, iar următoarea întrebare a fost, desigur, „unde mergi?” Îi spun destinația și pare mulțumit, de fapt jubilează.  Pornim cu tot avântul înainte, mai ceva ca-n „Toate pânzele sus”, și îi spun că vreau s-o luăm pe la Doamna Ghica, Obor, Mihai Bravu etc. Un spasm îi traversează imperceptibil chipul. Nu prea-i convine, adică, cine naiba sunt eu să stabilesc ruta? Dar nu zice nimic și continuă să depășească, să treacă pe roșu; la fiecare curbă ar fi trebuit să-i ridice permisul. Părându-i-se că suita de întâmplări se derulează prea încet, începe să-mi spună că trebuie să facă schimbul, iar colegul lui de pe mașină e cam idiot, dar n-a găsit altul mai bun:

„Tre’ să ai splină băiete ca să reziști în industria asta!”

Îl urmăresc serios, încercând să-i susțin din privire opinia, să-i ofer vorbelor sale consistența și importanța ce pare el însuși a le-o acorda. Se uită la mine, suficient cât să facem un accident dacă n-ar fi fost șoseaua liberă, și arborează o mină sceptică, după care-mi spune: „Bă, tu habar n-ai cum se face schimbu’, nu-i așa?” „Nu chiar”, răspund eu.

Spre nefericirea mea, trage pe dreapta și-mi explică timp de zece minute o chestie care, în fond, se rezuma la a face plinul și a lăsa mașina într-un loc dinainte stabilit. Pornim din nou cu viteză și mă gândesc tot mai serios dacă să-i spun sau nu că vreau să cobor, dar pare că devine din ce în ce mai palpitant și nu prea-mi vine să caut alt dement care să mă ducă acasă. Așa că rămân cu ăsta până la capăt. Ce-o fi, o fi!

edituramateescu.ro

Ajungem pe Mihai Bravu și frânează brusc, dar nu-mi dau seama de ce și probabil că vede nedumerirea de pe chipul meu și se grăbește să-mi explice: „Mai ie radar pe-aici, boss, îi știu io! ***-n gură! Da’ fii atent, radaru’ e mașinile alea lungi. Astea mai mici ie pentru fetițe.”

Nu trec două străzi și ipoteza lui e confirmată. Trei prostituate negociază cu polițiștii, iar până să le scap din vizor mai observ că una dintre ele îl trage pe ofițerul de serviciu de mânecă și se depărtează, pierzându-se după un copac.

Omul meu se lansează într-o altă tiradă de invective la adresa clasei conducătoare și după ce termină, transpirat ca un măcelar într-o hală de pește, lasă volanul liber și își aprinde nonșalant o țigară. Eu belesc niște ochi și țip la el: „Ține-n **** mea de volan!”, dar mă calmează: „Stai, bă, liniștit că nu-s’tem noi așa norocoși să facem accident.”

„Mare noroc pe capul meu c-am dat de tine”, zic eu în mintea mea, dar e totuși bine pentru că nu mai am foarte mult până acasă. Și cum aventura nu se terminase, îl văd pe gagiu că-și scoate din torpedo o doză de Heineken și începe să sugă la ea mai ceva ca o prostituată proaspăt ieșită din concediu medical.

„Bă, mă gândesc la berea asta de când am plecat. Nu mai puteam s-o las s-aștepte.”

Din fericire ajung în fața blocului. La coborâre îmi urează o seară cât mai plăcută și-mi zâmbește, dezvelindu-și dinții roși de carii și mai galbeni decât taxiul lui, iar eu mă abțin să nu-l înjur. Îi plătesc și îl las să se ducă, rugându-mă în același timp să facă pană ca să nu omoare pe cineva. 

Surse fotografii: anca-tanase.ro, edituramateescu.ro