„Fluturii sunt liberi” la Teatrul Excelsior
“I only ask to be free. The butterflies are free. Mankind will surely not deny to Harold Skimpole what it concedes to the butterflies.”
Să fie Charles Dickens sau Mark Twain? Aceasta e cea dintâi dilemă din „Fluturii sunt liberi”, dilema care îi apropie pe Don și pe Jill, vecini într-o clădire mărginașă din New York, separați de o ușă fragilă.
Povestea lor de dragoste se înfiripă în grabă, dar cu intensitate: ea e o actriță aspirantă, cochetă și plină de viață, el – nevăzător, luptând să-și câștige independența într-o lume nebună. Ce începe ca o idilă exotică evoluează într-o luptă încordată între emoție și libertate, între ceea ce simte inima și frica de a fi captiv într-o relație.
„Fluturii sunt liberi” reloaded
Piesa lui Leonard Gershe a fost adaptată în 1972 într-un film sensibil și săltăreț, cu un scenariu inteligent, decor minimalist și inserții muzicale strategice. Goldie Hawn interpreta o Jill plină de candoare, energică și seducătoare, cu un apetit uriaș pentru experiențe noi. În 2017, la teatrul Excelsior, Ioana Anastasia Anton, într-o salopetă roșie de catifea, se rotește într-un picior, plonjează în pat și vorbește despre natura contradictorie a unui mariaj de șase zile.
Aceasta este Jill, cu escală la București. Personajul feminin din piesă, indiferent de actrițele cărora le împrumută identitatea sa, își explorează capacitatea de seducție și uneori face asta cu multă cruzime, preferând să numească această atitudine brutală o expresie a libertății.
Jill nu știe cu precizie ce vrea, dar știe cu certitudine că vrea să trăiască până la ultima picătură, Jill are o inimă ale cărei impulsuri nu le pricepe, Jill nu citește, dar e fascinată de cuvintele frumoase, pe scurt, Jill este o prezență inconsecventă, în plin proces de autodefinire.
Don apare în viața ei vulnerabil, dar plin de promisiuni. Dintre toți oamenii, el pare a fi singurul care și-a păstrat nealterată pofta de a trăi, indiferent de circumstanțe. Ce se întâmplă însă când descoperi că orice dragoste mare pretinde să îți deschizi sufletul și să oferi?
Impresii din rândul 2
Ieri am venit înfrigurată la piesă, în întârziere, dar curioasă nevoie mare, cu scene de film derulându-se nebunesc prin minte. Eram curioasă cum arată Jill a lor, dacă vor aduce o chitară, dacă mama se va dovedi la fel de fioroasă ca în povestea originală și până să îmi mai vină în minte și alte întrebări cu care să-mi bombardez conștiința, a început piesa. Don (Alex Călin) făcea un pic de gimnastică, în timp ce vorbea cu doamna Baker (Catrinel Dumitrescu) la telefon. Pe parcursul conversației, doi ochi se zgâiau insistent la el. Era, desigur, Jill (Ioana Anastasia Anton).
Actorii au jucat cu multă naturalețe și fiecare adopta din când în când un ton caustic. Exista o rivalitate discretă de a da replica cea mai bună, asta pentru că piesa presupune neîncetat jocuri de putere între personaje. Don trebuia să tempereze instinctele dictatoriale ale mamei, Jill trebuia să-și mențină demnitatea în fața doamnei Baker, iar Don era nevoit să afișeze o față imperturbabilă în fața capriciilor fetei. Fiecare personaj avea de înfruntat o probă de echilibru și actorii de la teatrul Excelsior au găsit postura potrivită pentru toate aceste conflicte latente.
La finalul spectacolului, în aplauzele publicului, regizorul, Erwin Șimșensohn, a mulțumit întregii echipe și a atras atenția că o piesă de teatru e rezultatul unui efort colectiv, care nu implică doar oamenii de pe scenă, ci și pe aceia din spatele ei. Am aplaudat scenograful, mașinistul, sunetistul (Erwin Ș. a strigat „Deschide măi ușița aia să te vadă publicul!”) și am cântat La mulți ani pentru un membru al echipei, o fată emoționată, cu părul negru, care parcă nici nu știa ce i se întâmplă când a văzut tortul venind spre ea în lumina artificiilor.
Am aplaudat încă o dată actorii și am plecat cu inima strânsă: un băiat ca Don e tare greu de găsit! Dacă nu-l găsiți în viața reală, nu vă impacientați, el vă așteaptă pe scena teatrului Excelsior pe 17 februarie, la ora 19.00.
