După ce literatura a fost transformată într-o caricatură care favoriza tovarăşul iubit, iar teatrul era pus sub lupă de „cunoscători” trimişi de partid care decideau ce se poate pune în scenă şi ce nu, şi cinematografia şi-a găsit un critic aprig în comunismul condus de Ceauşescu.

Avalanşa menită să spele creiere s-a declanşat odată cu tezele din ’71, care cenzurau absolut orice formă de artă. Muzica, poezia, pictura, filmul sau spectacolul de teatru ajungeau la oameni doar ca o formă de propagandă sau nu mai ajungeau deloc. Iar aşa cum a rămas cunoscut „limbajul de lemn”, a existat şi o „privire de lemn”.

autobiografia-lui-nicolae-ceausescu-251074l-imagine

Ştim că preşedintele cizmar era un homo universalis cu preocupări literare şi cinematografice intense. Iar dorinţa lui devenea poruncă pentru întreaga naţiune, oricine ai fi tu, omule de cultură şi artist de geniu.

La capitolul cinema, nu se oprea doar la producţiile socialiste, ci el aruncă un ochi critic la filmele imperialiştilor din Vest, pe care le consideră mai „clare” decât cele româneşti şi mai binevoitoare faţă de „omul legii”. „Au o concepţie, indiferent că este văcar”, spunea dictatorul despre western-urile americane.

biglebowski21

Când venea vorba despre filmul românesc, venea pe nepusă masă, cu o admonestare a lui Nicolae Ceauşescu, nemulţumit de peliculele lansate în acel an: „Toate filmele din anul acesta, cu excepţia a 2-3, sunt inacceptabile! Şi gândirea, şi orientarea este proastă!” Anul acela era 1983, iar filmele care deranjau au fost  „Faleze de nisip” al lui Dan Piţa, „Fructe de pădure”, de Alexandru Tatos sau „Râdeţi ca-n viaţă”, în regia lui Andrei Blaier.

În „Faleze pe nisip”, doctorul Hristea îl denunţă la poliţie pe un tânăr de care el este convins că i-a furat lucrurile de pe plajă, deşi acesta nu recunoaşte nimic. Filmul a rulat trei zile, dar în fiecare zi din ce în ce mai scurt, până când l-au scos de tot. Motivul? Viziunea asupra miliţiei nu convenea cuplului de dictatori. Nu le era clar dacă erau de partea binelui sau a răului, aşa cum văzuseră ei în clasicele de la Hollywood.

faleze_de_nisip_-_dan_pita_ver_1.0

Un alt film interzis a fost şi „Reconstituirea” după o nuvelă a lui Horia Pătraşcu, în regia lui Lucian Pintilie, care a rulat numai trei zile, cu cozi nesfârşite la casa de bilete, după care a fost scos şi pus la index. Filmul relata reconstituirea unui incident, pe parcursul căreia miliţienii sunt atât de zeloşi, încât totul se sfârşeşte cu o crimă. Tovarăşii au pe căciulă această muscă, iar cenzura îşi face datoria.

„De ce trag clopotele, mitica?”, în regia lui Lucian Pintilie era „prea violent”, aşa că nu a mai ajuns să fie proiectat în premieră decât după revoluţie.

Filmul „Am o idee” a avut o premieră fulminantă cu sala arhiplină, însă imediat a doua zi de dimineață a fost interzis, tot din ordinul personal al lui Nicolae Ceauşescu. Abia dupa trei decenii publicul s-a putut bucura din nou de el.

Documentarul despre Maria Tănase a rămas cu șapte minute din 45, pentru că a deranjat prezentarea unei lumi care treptat-treptat dispărea – o lume elegantă.

Seara, în blocurile dezolante, oamenii veniţi de la muncă, de la construirea socialismului, căutau cu disperare orice formă de libertate. O găseau în Radio Europa Liberă sau, când disperarea le-a împins şi curajul în sus, au căutat scăparea într-o  minune care se dădea numai pe sub mâna: aparatul video. Era scump cât o Dacie, dar de atunci comunismul şi sufrageria românilor n-au mai fost niciodată la fel.

peste-bibelou-thumb-250-0-18

Mai țineți minte scandalul de dupa interzicerea filmului „Nymphomaniac”? Pentru noi, cei din generația ’90’, a fost pe bună, dreptate, intr-o democrație care ar trebui să ne păstreze măcar iluzia libertății. Însă gândiți-vă că o astfel de cenzură era cât se poate de frecventă și acceptată fără ca cineva să crâcnească acum un sfert de secol. Parcă acum orice film văzut la mall sună și mai bine, nu?

Epoca de aur a rămas o sursă importantă de inspiraţie (sau de frustrări) pentru regizorii romani, şi astfel bucăţi din ea au fost suprinse în filmele „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” sau în seria de filme „Amintiri din epoca de aur”, regizate de Cristian Mungiu.

Ele au reușit să se facă apreciate tocmai prin secvențele de viață traită surprinse foarte autentic și să impresioneze prin emoții pe care actorii ni le transmit intr-un mod remarcabil, dovadă fiind si premiile importante aduse. Așa că, dacă vă doriți să vedeți și ecranizarea poveștilor parinților/ bunicilor/ matușilor, căutați-le! 😀

Comentarii

comentarii