Prin artă poți exprima orice. Sensibilitate, durere, frică, iubire. Fie cânți despre iubire sau lași să-ți explodeze emoțiile în culori vii pe pânză. Sau, pur și simplu, fotografiezi ceea ce simți și vezi. Pe scurt, artistul e un râu nesecat de emoție pură, pe care o răspândește cum știe mai bine.
Oprindu-ne la fotografie, putem spune că orice fotograf încearcă să aducă acel altceva decât firescul. Nu doar prin simpla mânuire a aparatului, ci și prin povestea din spatele fiecărei fotografii.
Fie că își tintește obiectivul asupra naturii sau găsește fantasticul în omul simplu. Fotografia e arta care, doar privită, îți trezește acel ceva de care sufletul are nevoie. Iar asta se întâmplă când autorul e însăși o emoție pură.
Un astfel de exemplu este Felicia Simion. O tânără de 24 de ani care, prin fiecare fotografie, definește o altă latură a frumosului. Felicia face fotografiile să vorbească, să exprime ceea ce cuvintele nu pot spune și să definească frumusețea într-un al mod. Dacă ar fi să facem o listă a premiilor câștigate de pe urma minunilor pe care le face, ar fi prea mult. Însă, pe blogul ei, poți afla mai multe din tot ce nu a fost spus.
Iar mai jos, am aflat de la Felicia Simion cum și-a transformat pasiunea în meserie și cât de provocatoare e fiecare ședință foto.
-
La ce vârstă s-a născut pasiunea pentru artă, în special pentru fotografie?
Cred că înclinații artistice au fost sădite înăuntrul meu încă din copilărie. Îmi aduc aminte cum schițam portrete de fete cu breton și fețe mult prea lungi, sau cum în clasa a IV-a am câștigat o pelerină roșie la un concurs de desene, imaginându-mi o reclamă și un slogan pentru Nestlé. Fotografia a venit ca un dat firesc, la vârsta de 13 ani, când m-am hotărât ferm să devin artistă în domeniul ăsta. De atunci, am încercat să-mi urmez calea și să nu uit promisiunea pe care mi-am făcut-o, printre ambițiile de olimpiadă la matematică, limba română sau engleză.
-
Ce te-a motivat să îți urmezi pasiunea și, totodată, să faci din ea o meserie?
Din momentul în care am luat în primire aparatul de fotografiat, n-am mai vrut să-i dau drumul din mână. A fost ca un boom creativ, o bucurie imensă că mi-am găsit limbajul artistic prin care să exprim coerent ceea ce trăiam înăuntrul meu. Faptul că fotografia a devenit și un mijloc de trai a fost ceva ce nu am căutat neapărat, ci s-a întâmplat pe parcurs. Totodată, mi-a fost imposibil să mă gândesc la altă meserie, căci asta ar fi presupus mai puțin timp și, cumva, o depărtare față de creație. Însă iubesc și acum să jonglez cu domenii adiacente – îmi plac lucrul cu cuvintele, sau cu alte forme de expresie vizuală, research-ul, lucrul cu copiii ș.a.m.d.
- Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat ca fotograf?
O provocare constantă este să fiu perseverentă, răbdătoare și să apreciez perioadele aglomerate, cât și pe cele de liniște. Freelancing-ul în fotografie este o cale sinuoasă, mereu schimbătoare, mereu alta. Nu știi niciodată ce următor proiect îți poate aduce viața; iar atunci când pare să nu se întâmple mai nimic, trebuie să înveți să profiți de timpul liber pentru a lucra tu cu tine, pentru a fructifica idei pe care le-ai lăsat deoparte. Să accept incertitudinea ca fel de a fi, asta-i, în fond, o provocare.
-
Înaintea unui shooting cu ce gânduri pleci de acasă? Care sunt așteptările tale, dar mai ales, cu ce rămâi după?
Fiecare ședință foto este diferită de cealaltă – nu mă plâng de asta, cred că este ceea ce mi se potrivește cel mai bine. De obicei, îmi fac o serie de idei, un moodboard, pentru fiecare shooting, însă bucuria adevărată vine la fața locului, când te lași dus de neașteptat, când se creează cu adevărat o stare, o conexiune între subiect și fotograf, sau între subiect și mediul în care este surprins. Pentru mine este extrem de importantă relaționarea cu persoana care urmează să fie fotografiată – cred că doar astfel pot rezulta lucruri faine, cu care să rezoneze, ulterior, și alții.
-
După părerea ta, ce anume face o fotografie demnă de a fi arătată lumii?
Ținând cont că nu ducem deloc lipsă de informație vizuală, aș vrea să fac acele fotografii care să-l oprească pe privitor, măcar pentru câteva secunde, din acțiunea repetată a scroll-ului; să-i trezească un gând, o emoție. Ar fi o mare fericire pentru mine ca experiența vizionării unei imagini să se transfere de pe ecranul telefonului mobil către un perete sau, de ce nu, un copac, un stâlp, o bucată de gard.
-
Fotografia trebuie gândită tehnic sau totul depinde de emoția și trăirile pe care le ai în momentul respectiv?
Cu siguranță o bună cunoaștere tehnică a aparatului de fotografiat este foarte importantă, pentru a folosi cât mai mult din ceea ce oferă el. Iar a avea o idee despre ce urmează să fotografiezi, a te pune în starea aceea dinainte, atât cât este cu putință, poate ajuta demersul artistic. Însă esențială rămâne experiența de a fi acolo, de a trăi ceea ce este de trăit și de a interpreta datele realității cu ajutorul ochiului fotografic (și al inimii, desigur).
-
Fiind fotograf, automat încerci să captezi tot ce ți se pare interesant. Dar, ce anume îți place cel mai mult să fotografiezi? Există vreo diferență în a fotografia oameni față de a surprinde natura?
Omul rămâne subiectul cel mai complex și mai provocator pentru mine. Dar mă interesează foarte tare relația lui cu mediul în care se află; așadar, nu privesc peisajul și figura umană ca pe două componente separate, ci încerc să înțeleg și să surprind cum anume se influențează reciproc.
-
Ai și poze pe care le păstrezi doar pentru tine? Sau unele care nu ai simți niciodată să le arăți cuiva?
De regulă, o mică, mică selecție ajunge în online, iar pe restul fie le împărtășesc cu apropiați, fie rămân pentru mine. Uneori, după ani de zile, scormonesc în arhive și se întâmplă să privesc cu alți ochi – acolo unde altădată nu-mi părea nimic demn de păstrat și de publicat, găsesc mici „comori”; de aceea, tind să păstrez cât mai mult din ceea ce lucrez, chiar dacă asta presupune hard disk-uri peste hard disk-uri și tot așa.
-
Care a fost cea mai mare satisfacție venită de pe urma fotografiei?
Pe lângă „lecția” de a mă lăsa inspirată și de a fi atentă la tot ceea ce este jur, de a fi curioasă să cunosc și să mă autocunosc prin fotografie, împărtășirea a ceea ce fac cu alți oameni iubitori de artă și nu numai îmi oferă o mare bucurie. Faptul că pot să mă apropii de ceilalți și să vorbim un limbaj comun prin intermediul vizualului îmi va părea mereu un lucru extraordinar.
-
Ce îl face diferit pe un fotograf de altul? Cum ai putea să te diferențiezi și ce anume îți trebuie, când fotografia a devenit accesibilă pentru multă lume?
Să fii tu însuți. Noi toți suntem diferiți și un pic la fel; sau la fel și un pic diferiți. Este vorba despre acel „pic” pe care alegem să-l cultivăm și să-l exprimăm prin imagine. Dacă ne respingem originalitatea – din teamă, din dorința de a fi pe placul multora, ori mai știu eu de ce – treptat, o pierdem. Cred că în asumarea subiectivității constă „cheia”.
-
Dacă nu ai fost fotograf, ce altceva ți-ar fi plăcut să faci?
Probabil să cânt. Voce și chitară – lucruri pe care le-am reintrodus recent în viața mea.