Recunosc. O să fiu ipocrită acum. Așa cum nu am fost vreodată. Dar sunt oarecum cu inima împăcată, cum se spune, pentru că îmi asum asta din capul locului. Da, sunt Roxana și sunt ipocrită din când în când. E simplu pentru cei care au mai ieșit cu mine la cafea sau la un ceai negru, pentru că știu prea bine ce-mi poate mintea.
Rar mi se întâmplă să revin asupra unor subiecte care în mintea mea deja au o rezolvare. Tot discutam zilele astea cu un tovarăș care mi-a citit câteva articole și îmi spunea „Tu scrii fain așa, dar parcă văd că acuș începi să uiți cum să scrii în română.” Reacția mea, care apropo a fost una întârziată, a sunat cam așa „Amice, hai să nu ne supărăm. Începuseși cu dreptul”. Ei, au urmat multe tachinări, mai un emoticon nervos, ba unul care râde, vă dați seama. Dar ce a reușit să facă băiatul e să mă pună puțin pe gânduri.
Acum mă simt ca un alcoolic care ajunge prima dată în AA. Primul pas e să recunosc că am o problemă. Nu știu care sunt următorii, dar îmi dau eu seama pe parcurs. Ce-i drept, folosesc destul de multe expresii în engleză. Chiar dacă nu o să vă placă să citiți asta, uneori sună mai bine și sunt ceva mai amuzante. Da, începem să folosim din ce în ce mai mult cuvinte/expresii în engleză și deja ne obișnuim cu ele. Folosesc engleza când zăresc ceva super simpatic prin magazin, când văd ceva care pur și simplu îmi înmoaie inima, când vreau să mă alint și uneori când „îmi dau filme”. Deci, nu foarte des.
Și de aici ipocrizia aia despre care tot vorbeam. Deși „mă trezesc” mereu vorbind în engleză, expresii… să le spunem obișnuite, nu reușesc să îmi dau seama care e momentul când majoritatea dintre noi am încetat să spunem ceea ce simțim în română și am început să „simțim” de fapt în engleză. Să vă dau câteva exemple.
Îmi pare rău. Mai faci și lucruri pe care ajungi să le regreți. Fie spui spui ceva răutăcios într-o discuție aprinsă și îți dai seama că ai întrecut măsura, fie ai întârziat la întâlnire sau ai făcut vreo tâmpenie. Oricum ar fi, niciodată nu ajungi să spui cuvintele magice „Îmi pare rău”. Nu. Am observat, cu tristețe de altfel, că ne cerem scuze într-un mod fals, total detașat, care nu implică nici un fel de emoție, cel puțin nu din punctul meu de vedere. Spunem „Vai, sorry, chiar n-am vrut” sau „Sorry, hai că mă revanșez eu”. Le putem întoarce în fel și chip, dar vor continua să nu însemne nimic. Sunt cuvinte goale, pe care le spui din politețe în cel mai bun caz, obișnuință și pentru că dau bine.
Mi-e dor de tine. Când ați citit asta, v-ați dat seama cât de bine sună? V-a stat ceasul măcar o secundă? Ați înghițit în sec? Bun. Pentru că așa și trebuie. Când ați spus ultima dată unei persoane dragi „Mi-e dor de tine”? Nu-i așa că e mai simplu și nu necesită niciun efort să spui „Miss you, beib” sau „Miss you, love”? E deja în sângele nostru. Un reflex sau o scăpare atunci când nu vrei să arăți ceea ce simți. Pentru că îți vine mai bine o mască decât să fii tu așa cum ești.
Te iubesc. Un fel de monstru din Loch Ness sau Yeti dacă vreți, de care multă lume a auzit, dar nimeni nu știe dacă e adevărat sau nu sau preferă să îi nege existența, pentru că mult mai simplu decât să se confrunte cu ce simt. Trântesc un „Love ya, babe” sau „Love you, darling” și au cam scăpat. Sau nu?
Mă tot întrebam de ce alegem să ne exprimăm din ce în ce mai mult în engleză, iar răspunsul era fix în fața mea. Bine, nu chiar, dar e foarte evident. Pentru că de ele nu ne este frică. Nu au o încărcătură emoțională adevărată, ci una mai degrabă în glumă. Așa cât să arătăm lumii că totuși simțim ceva. Orice ar fi.
