elogiu-mamei-vitrege_1_fullsize

În asentiment parțial cu perioada care tocmai a trecut (Dragobete, mărțișoare, Valentine′s day etc.), am decis să articulez în același sens dispoziția mea, însă nu spre dragostea actuală, pe care o găsesc artificială, ci spre un panegiric al senzualității și anume „Elogiu mamei vitrege″ de Mario Vargas Llosa. 

„Trebuie să-ți porți viciile ca pe o mantie împărătească, fără grabă […] Frumusețea este un viciu, minunat, al formei.″(César Moro, Iubirea până la moarte).

În acest fel își începe Llosa povestea, anticipând, stabilind egida sub care toată acțiunea se va desfășura. Aș merge până în acel punct în care pot cu ușurință afirma că însuși viciul este inevitabil metamorfozat în vederea senzualității, a interdependenței complementare celor două stări.

După cum bine cred că v-ați dat seama, subiectul romanului este erotismul. Găsindu-se captivi într-un mediu de nevoie erotică, în care afrodiziacul constituie cadrul desfășurător al unei sexualități până atunci oprimate, protagoniștii, Don Rigoberto și soția acestuia, Lucrecia, își dezvăluie intimitatea.

Într-o continuă căutare a sinelui celuilalt, cei doi soți se afundă constant într-o perplexitate senzorială biunivocă, în care cadrul amorf este delimitat – sau mai explicit spus, nelimitat – de fantezie. Reinventează personaje, actualizează stări și generează o continuă plăcere senzitivo-spirituală, pe un fundal desprins parcă din tablourile lui Jacob Jordaens, în care gemetele devin cântece, iar crispările orgasmice, bucurii inocente.

Jacob Jordaens: Kung Kandaulesav Lydien visar sin gemål för Gyges. NM 1159
upload.wikimedia.com

Totul se desfășoară după un ritual predefinit care își păstrează însă efervescența și versatilitatea. Pentru Don Rigoberto pregătirile sunt capitale. Abluțiunile sunt în așa fel organizate încât fiecare parte a corpului să dispună de toată atenția meritată: miercuri urechile, marți picioarele etc.

Deși nu la fel de absorbită de propriul corp, Doña Lucrecia deține poziția fundamentală în materializarea fanteziilor soțului ei. Formele curbate, arcuite într-un tandem carnal, predomină și guvernează halucinațiile sexuale; cei doi se dedublează independent și se reunifică într-un spațiu oniric.

Dacă până aici nu pare nimic altceva decât o explorare mutuală a corpului celuilalt, dublată de accente sporadice ale unei senzualități insuficiente, situația se cuantifică în momentul în care în jocurile sexuale ale celor doi adulți intervine fiul din prima căsătorie al lui Don Rigoberto, Fonchito.

Deși poate părea grotesc, actul în sine nu are altă semnificație decât aceea de amplificare a plăcerii, o altă formă de constatare a unei frumuseți indecente prin intermediul inocenței, cu atât mai mult cu cât sexualitatea micului Fonchito se manifestă exclusiv față de Lucrecia, fără ca Don Rigoberto să știe de aceste raporturi mamă – fiu.

Într-un stil caracteristic, brăzdat de un puternic simț al realității, Llosa reușește să o aducă în prim-plan pe Doña Lucrecia și să o supună unui dublu examen: sexualitate și moralitate, pe acesta din urmă nefiind capabilă să-l treacă. Fonchito, deși ar trebui sa semnifice puritatea, este însăși antiteza acestui concept, copilăria de care se bucură fiind numai o mască pentru satisfacerea libidoului.

Acțiunea pare astfel că migrează dintr-un plan baroc undeva într-un peisaj abstract, demn de Fernando de Szyszlo, o comedie tragică a umanului, a senzualului, a carnalului. Mai mult decât Don Rigoberto, Fonchito constituie pentru Lucrecia instrumentul incomprehensiv a unei cunoașteri incognito. Prin intermediul acestui copil, mama vitregă își descoperă un spațiu intrinsec neexplorat, un mediu al automorfismului necondiționat.

Redactor: Răzvan Avădănei