Am ajuns pentru prima dată la Electric Castle. După ce, doi ani de zile, m-am luptat precum în „Battle of the bastards” să fiu acolo, anul ăsta a venit și soarele pe strada mea. Bine, nu a venit cu mine și la Electric Castle, dar asta e deja o altă problemă. Știți cum e atunci când mergi prima dată la Electric Castle? E ca atunci când primești toate cadourile odată: cel de ziua ta, de Moș Nicolae, de Crăciun, de ziua numelui (dacă e cazul, dacă nu, găsești tu alt motiv) și cel de Paște (cuz, why not?).
Îmi amintesc primii doi ani când se apropia Electric și ziceam „Gata! Anul ăsta merg! Nu se mai poate!”. Era atât de amuzant cum viața mă lăsa să visez în continuare la cai verzi pe pereți (cum ne învață și cântecul) pentru ca, spre final, să îmi dau seama că „Oh, stai! Am examene în perioada aia!” sau „A, da, nu pot să îmi iau concediu atunci”. Bine, nu era amuzant în sensul „Ha, ha” ci mai degrabă „Mua, ha, ha!” *insert evil laugh here*, ăsta fiind râsul malefic al vieții care probabil se plictisea și a zis „OK, hai să ne distrăm puțin!”.
Anul ăsta, când am primit invitația, a trebuit să spun cuiva să mă ciupească ca să fiu sigură că nu visez or something. Dar nu visam. Totul era cât de poate de real. Mi-am dat seama de asta când încercam să mă hotărăsc ce haine trebuie să iau cu mine. Durerea aia de cap nu putea fi un vis.
Trebuie să recunosc că primele două zile la Electric au fost cele mai faine și memorabile pentru mine. Atunci am cunoscut oameni interesanți cu care am avut ce povesti, m-am întânit cu prieteni pe care nu îi văzusem de mult și am admirat proiecțiile de lumini pe care mi le amintesc și acum. From show to show, mi-am făcut drum și i-am ascultat pe cei de la Slow Magic, am trecut pe la Booha Mansion, i-am descoperit pe cei de la Otherside, nu i-aș fi ratat pe Frații Grime și pe Argatu, iar Paul Kalkbrenner a fost exact ce trebuie. Nu sunt fană Skrillex, însă aș fi vrut să văd show-ul, dar mai rău îmi pare că nu am ajuns la Bastille. All in all, un line up corect (whatever that means). Fashion Unplugged a fost my happy place atunci când voiam să îmi încarc bateriile.
Chapeau pentru organizatorii care s-au gândit la toate și s-au întrecut pe ei. Sincer, de cele mai multe ori când merg la un eveniment, există lucruri care mă deranjează, dar aici, să vreau să zic ceva și nu am ce. Nice touch cu aplicația care te anunța tot ce trebuie să știi despre situația parcărilor, vremii and all that stuff. Și desigur, singura plângere pe care am auzit-o în stânga și-n drepta a fost că „Bă, iar plouă la Electric”. OK, prieteni, asta nu mai ține de organizare neapărat.
Ca să fiu complet sinceră cu voi, ploaia chiar era un subiect foarte bun atunci când voiai să intri în vorbă cu cineva și nu aveai cum. Trebuia să profitați de asta, I know I did. Am fost plăcut surprinsă să văd familii care au venit la festival și se bucurau de muzică și activitățile de acolo. Pentru copii au fost amenajate locuri de joacă, carusele, deci ceva mai perfect de atât, nici că se putea. Nu știu cum au fost prețurile în anii trecuți, dar mie mi s-au părut chiar OK și am apreciat asta.
În prima seară, am plecat din Bonțida cu autobuzul împreună cu Raluca, vara mea. Ne-a lăsat în Cluj, dar nu suficient de aproape de casă. Așa că a trebuit să luăm un taxi. Ralu era înainte și a văzut un taxi în care voia să intre. Eu, nedumerită, o întreb „Stai, nu îl întrebi dacă vrea să ne ducă până acolo mai întâi?”, știind că nu e o cursă tare lungă, iar taximetriștii de obicei nu se obosesc dacă nu le convine. Liniștită, ea îmi spune: „Roxi, ești în Cluj, nu în București”. Nici ciocanul lui Thor dacă m-ar fi lovit nu m-ar fi durut atât de tare cum m-a durut ce mi-a zis vara mea. #electriccastlestories
Tot ce pot să spun e că, odată ce ai fost la Electric Castle, nu ai cum să nu te întorci. See you next year.
Sursă foto: Electric Castle, Raluca Ciornea Photography
