După dealuri, regizat de Cristian Mungiu, filmul românesc pe care am reușit să-l văd dezvoltând o nervozitate ce creștea la fiecare cinci minute. Este filmul care după un pic peste două ore nu m-a lăsat să dorm două nopți. De revoltată ce am reușit să fiu de la un moment dat al filmului până la final. Și mai ales după.

Filmul ilustrează relația dintre două femei: Alina și Voichița, relație ce a început pe vremea copilăriei acestora, când s-au cunoscut la orfelinat, neavându-se decât una pe cealaltă. Familia rămasă a Alinei este formată dintr-un frate care e incapabil să ia decizii, fiind bolnav psihic. Așadar, singura scăpare și alinare a sa este formată din relația și stabilitatea pe care o regăsește în Voichița.

Deși relația sexuală dintre ele nu se află sub lumina reflectoarelor, aceasta ne este indusă prin modul de desfășurare a dialogurilor dintre Alina și Voichița, având certitudinea că aceasta s-a consumat în trecut. Prezentul le ilustrează regăsindu-se, după o perioadă de separare. În acest timp în care interacțiunea lor s-a minimalizat, relația lor s-a degradat, Alina muncind în Germania, iar Voichița găsindu-și o altă familie, într-o mănăstire, printre maici și preot pe care îl numea generic „Tati“.

Alina încearcă din răsputeri să se reapropie de Voichița, ajungând să aibă porniri înfricoșătoare și să fie extrem de revoltată împotriva traiului monastic, considerând că maicile și preotul i-au furat dragostea prietenei sale, care îi aparține de drept. Ajunge chiar la spital, fiind legată de pat. Eliberată, se întoarce la mănăstire pentru a fi alături de Voichița, însă aceasta îi refuză reapropierea, exprimându-și dragostea pentru Dumnezeu.

Alina devine foarte violentă, fiind legată de niște scânduri ce ajung să arate precum o cruce, preotul citindu-i „moliftele“, pentru a o ajuta să se liniștească și să-și revină. Tratamentul pe care ea îl primește pentru că e umană și își dorește să aibă ceva ce i se refuză vehement, este revoltător. Stupefiant. Pe mine m-a enervat și m-a întristat teribil. Și duce inevitabil la un final tragic.

Nu am reușit să empatizez cu această credință invariabilă și de nestrămutat ce exista în mediul monastic, credință ce pare lipsită de rațiune. Nu am reușit să simpatizez până la capăt cu Voichița, care a considerat că e de datoria ei să permită ca prietena ei de ceva vreme să fie tratată astfel, crezând cu vehemență că se poate vindeca. Când tot ceea ce își dorea Alina era să nu fie privată de dragostea prietenei sale. Mi se pare trist că există medii în care șansele de a crește sunt tăiate din fașă, iar oportunitățile sunt refuzate de la început. Filmul a reușit într-adevăr să scoată o reacție puternică de la mine. Mie mi-a plăcut asta. 

 

Redactor: Alexandra-Georgiana Andrei

Foto: nebuloasa.info

Comentarii

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here