,,Spune întotdeauna ce simți și fă ceea ce gândești. Dacă aș ști că acestea ar fi ultimele minute în care te-aș vedea, aș spune <<te iubesc>> și nu mi-aș asuma, în mod prostesc, gândul că deja știi.” – Gabriel Garcia Marquez
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=zUe3sbtqI2Q[/youtube]
Într-o zi, aceasta ar fi putut fi, fără doar si poate, o poveste de dragoste. Dar…
Trăim majoritatea timpului în spatele unui ecran. Cu diferitele lui mărimi, el ne ascunde poveștile, ni le transfigurează, ni le muleaza pe standardele sociale total false pe care le intuim ca fiind agreate. În fond, tehnologia ne dă ,,șansa” de a cădea pradă temerilor de toate felurile. În spatele unui ecran putem ascunde mai ușor decât în realitate sensibilitatea și emoția. Ochii nu mai sunt lăsați în jos, căci ești prea emotiv ca să îi oglindești in ochii celui din fața ta… și știi că oricum te-ai pierde în imensitatea lor. Nu te mai joci nervos cu degetele încercând să mimezi o oarecare degajare, iar obrajii nu se mai îmbujorează de același foc al primei discuții. Nu. Acum esti bine camuflat de o suită de taste si farmecul piere ușor, ușor.
Dar chiar și așa, de câte ori mâinile nu ne-au înghețat în fața unui mesaj gol? În încercarea de a-l umple cu prea multe sentimente, îl goleam de noi. Rezultau mereu cuvinte care nu ne reprezentau, alăturări stranii de litere care risipeau șansele a ceva frumos. Asemenea nisipului pe care, în încercarea de a-l păstra în pumn, îl strângi prea tare și se strecoară printre degete, la fel te chinui mult prea mult uneori să găsești cuvinte potrivite, până ce le dezbraci de sens și ți se strecoară din minte profunzimea lor.
De ce se ajunge la frica de cuvinte reale atunci când ești îndrăgostit? Pentru că, în drumul tău spre iubire, când alergai cu sufletul pe tavă, undeva, cineva ți-a pus o piedică și ai căzut. Iar în timp ce erai în genunchi, la pământ, cu sufletul bucăți, ai jurat că nu vei mai ajunge așa. Așa că te cenzurezi. Cel mai ciudat e că nici nu știi când, cum, ajungi așa. Și nici nu știi cât va dura până vei avea curajul să spui lucrurilor pe nume, să fii iar o carte deschisă.
Marin Sorescu afirma că ar trebui să punem un grătar la intrarea în fiecare suflet… ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul. De cele mai multe ori punem inconștient acel grătar. Și vine un moment când trebuie să-l dăm la o parte. E necesar să conștientizam efemeritatea momentelor. Nu e oare o lege nescrisă a vieții să dăm totul clipei? E riscant să te îndrăgostești, e periculos să spui lucrurilor pe nume, dar e singura cale de a atinge absolutul în iubire. Sau, măcar de a încerca sau a spera că-l vei atinge vreodată.
Poate am divagat ușor de la subiect, poate m-am îndreptat spre alt țărm. Ideea principală rămâne faptul că frica distruge orice speranță la acea dulce-amăruie fericire a unui îndrăgostit. Curajul te face un învingător, înainte de a lupta măcar. Să spui, deci, lucrurilor pe nume. Să spui că simți, când simți. Să tragi aer în piept, să-ți porți cicatricile inimii ca pe decorațiuni și să arăți ce-ți sălășluiește în suflet cu adevărat. Și poate, doar poate, în timp ce tu dai totul pentru cineva, cineva va da totul pentru tine.
sursă fotografie: www.interfaithshaadi.org
