Nu-i prea greu de observat tendința oamenilor de a pleca urechea la vorbele care umblă prin târg. Și nu-i deloc greșit că ne interesează ce se vorbește. Dar avem un apetit extraordinar în a crede, a ne însuși ca și cum ar fi ale noastre și a da mai departe niște opinii ca pe niște adevăruri valabile. Și uite așa stă mereu să plouă cu clișee. Cu stereotipuri și preconcepții. Toată lumea le are, fără excepții. Nici nu mai invit la aruncatul cu piatra, că cel puțin o muscă e pe căciula tuturor.

O speranță apare, însă, când conștientizezi greșeala și vrei să schimbi ceva. Că, vorb-aia, Errare humanum est, perseverare diabolicum.

Iar dacă încerci să iei cuvantul, să zdruncini puțin credințele și să pui măcar doi-trei oameni pe gânduri, te trezești în ipostaza de Sisif. Oricât ai încerca să împingi bolovanul spre vârful muntelui, el tot se rostogolește înapoi, îngreunat de comoditatea și dezinteresul multora. Adică ăia care pur și simplu înghit ce li se dă, fără să stea și cântărească puțin problema cu propria minte. Așa că munca ta e în zadar. În fața clișeelor și prejudecăților n-ai nicio șansă.

Dar asta nu ma împiedică să intru și în rolul de cavaler rătăcitor, și cu găletușa de bărbier pe cap, pe post de coif legendar, să merg călare să-mi încerc și eu norocul cu morile alea de vânt.

1

De data asta, ele au forma clișeelor legate de teatru și actori. Și de unde să le afli pe cele mai deranjante, dacă nu de la oamenii care își câștigă pâinea pe Sfânta Scândură? (clișeu detectat)

Am întrebat câțiva actori de ce stereotipuri și preconcepții legate de meseria lor s-au lovit până acum și care ar vrea să dispară din mintea oamenilor când se gândesc la teatru. Nu de alta, dar să știm și noi, că poate-poate, schimbăm ceva.

Diana Cavallioti: Cred că una din prejudecățile care mă deranjează cel mai tare este legată de faptul că lumea îți judecă orice reacție (bucurie, frică, entuziasm) și te suspecteaza de „actorie”. În afara scenei un actor nu prea joacă teatru mai mult decât un om obișnuit.

cavallioti

Dar ce, crezi că actorul nu mai e și el om și își consumă toată energia încercând să se prefacă încontinuu, să aibă mai multe personalități, să-și pună cât mai multe măști? E doar actor, n-are probleme psihice.

Andrei Huțuleac:

Actorul nu intră în pielea niciunui personaj. Actorul intră pe scenă.

Actorul nu e un boem, consumator de alcool, fumător, aerian și melancolic. Actorul e un om care își petrece 12 ore pe zi la job și urmatoarele 12 ore din zi gândindu-se la job.

1508070_10202801088062500_963562695_n

Actorii nu sunt neaparat comici sau entuziaști în viața privată. Ba din contră. Cu cât mai comic e un actor pe scenă, cu atât mai trist s-ar putea să îl descoperi în spatele ei. Mitul clovnului trist nu e un mit. Dar el are și excepții.

Meseria de actor nu e una ușoară. Nu e nici mai grea decât altele, dar nici mai usoară. Iar cei care au senzația că actorul intră pe scenă, „se scălămbăie” și pleacă acasă senin, sunt pur și simplu limitați.

Cătălin Babliuc:

Sunt mulți cei care văd un spectacol de teatru sau un film și au senzația că actorul a învățat textul respectiv și atât, a făcut rolul a doua zi după ce a memorat replicile. Oamenii nu știu că perioada dintre prima lectură și produsul finit înseamnă luni de muncă, de încercări reușite sau nereușite, de nervi și multe, multe gânduri și îndoieli. Niciodată un rol bun nu a fost făcut în trei ore.

10606422_10152685468080645_4400057329617960750_n-horz-horz

Și ca un semn pentru cât este de supărător, de același clișeu ne vorbește și Anghel Damian.

„Cum ai reușit să înveți atât text?” Deși învățarea textului este temelia construcției rolului, este cel mai simplu lucru din câte face un actor în timpul repetițiilor. Ăsta e clar stereotipul nr. 1 și sper să fie dat dispărut cât mai repede.

Anghel-Damian-6-horz

Și aș mai avea o succintă precizare: dacă sunt actor, asta nu înseamnă că spun poezii, bancuri sau tirade, la comandă.

Cătălin Babliuc completează:

Și altă problemă e legată de eterna tâmpenie: „Artistii fac ce fac doar din placere.” Greșit. Artiștii, actorii, sunt niște oameni care la fel ca orice om care a depus un efort, așteaptă să fie și remunerat pentru treaba aia. Să încerce cineva să le ofere muncitorilor, dupa ce i-au terminat de văruit și reparat chestii prin casă, o calduroasă strângere de mană și sincere felicitări pentru treaba minunată pe care au facut-o.

Sau să încercăm cu serotonina resimțită pe scenă. Ah, nu, nici asta nu-i face pe actori să muncească benevol.

Câteva exemple de clișee de evitat ne-a dat și Alexandra Fasolă.

La comedie trebuie să râzi și la tragedie tre’ să plângi.

Actorul este un instrument care servește instituției teatrale (regizor, director).

1013775_10203204962302646_757288973_n-horz

Actorul trebuie să treacă peste omul din el pentru a deveni actorul suprem (nu conteaza ce tragedii se întamplă în viața personală, mort-copt actorul trebuie sa joace.)

Cred cu tărie că actoria e o arta de echipă, preconcepția le separă în categorii: director, regizor, scenograf și personal tehnic (toți ar trebui să avem valoare egală). Cred că uităm deseori în teatru de importanța relațiilor umane, de importanța echipei.

Preconcepția că amatorii nu sunt actori (deși la ei am vazut mai multă dragoste de teatru decât în cazul multor „actori profesionisti” ).

Teatrul independent nu e teatru profesionist.

Preconcepția că munca la rol se termină când ai ieșit din scenă.

Iar ceea ce ar trebui să ne bucure, e că tot ei, actorii, se responsabilizează și vin cu soluții. Așa cum ne spune Ada Galeș.

1002673_10152486959793583_8049540500860804214_n

Cred că există uneori prejudecăți din lipsă de curiozitate și cred că orice aș zice, ține de noi, breasla artistică de a influența asta, de ce produs livrăm ca publicul să fie receptiv. Cred că ma enervează neîncrederea, dar din nou ține de coloana noastră. Cred că dacă ne-ar interesa mai tare cu ce îi „hrănim” pe oameni, am putea avea spectactori din ce în ce mai buni. Deocamdata ma enervează valorile și nivelul la care noi ne pretam. Și ca să pot să îi acuz pe ei de ceva, ar trebui să fiu convinsă că noi (ca personaj colectiv) am facut tot ce am putut pentru ei.

Încăpățânarea de Don Quijote mi-o păstrez și aștept ca o schimbare, chiar și mică-mică, să apară. Concluzia e însa inevitabilă. Suntem toți „useri” de clişee… diferă doar cât de mult le folosește fiecare.

surse foto: star-gossip.com, iqool.ro, yorick.ro, cinemagia.ro, teatrulnueocladire.ro, jurnalul.ro, anchetatorul.ro, teatral.ro,

facebook.com/andreialexandru.hutuleac

Comentarii

comentarii