Despre fotografie si suflet: Interviu cu Vlad Eftenie

    Autor: Eli Driu

    Fotografia este o artă veche prin prisma căreia o mulţime de momente istorice ale omenirii au fost imortalizate de-a lungul timpului. În ultimii ani acest tip de artă a luat amploare din ce în ce mai mult. Odată cu modernizarea aparaturii, a modalităţilor de a scoate fotografiile şi de a le prelucra, au apărut şi numeroase persoane care fac o pasiune pentru acest mod de exprimare. Printre aceşti oameni se numără şi Vlad Eftenie, un fotograf care trăieşte procesul de fotografiere ca pe o parte din propria fiinţă. Rezultatele arată clar dăruirea şi pasiunea pe care Vlad le investeşte în imaginile sale. Într-un interviu acordat revistei noastre, Vlad ne-a vorbit despre aparate, fotografii, momente, dar mai ales despre viaţă.

    Autor: Eli Driu
    Autor: Eli Driu

    Ce nu ştiu oamenii despre Vlad Eftenie?

    Oamenii care mă cunosc ştiu cam totul, de aproape, au păreri fondate pe o experienţă comună. Cunoaşterea aduce o scurtătură spre adevăr. Ceilalţi se bazează pe imaginaţie, pe poveştile altora sau pur şi simplu – cel mai cinstit – nu ştiu nimic şi suntem toţi foarte OK cu asta. Cei care se opresc în bariere de comunicare nu ştiu – cred eu, că sunt un timid convins, deşi dacă îmi dai drumul să vorbesc în public, mă opresc cu greu. Aceleaşi bariere de interpretare şi o judecată inutilă grăbesc catalogarea mea drept arogant. Mereu s-a întâmplat asta. Ştiu, există o neconcordanţă între ceea ce simt şi ceea ce arăt în afară, pentru că nu avem toţi fizionomii blânde şi zâmbitoare, cu „vino’ncoa”. Şi dacă impui un fel de a fi, eşti imediat catalogat – „uite-l şi pe ăla”. Mereu mi-a părut rău şi am suferit din această pricină în sinea mea, catalogarea grăbită nu e deloc bună. Dacă stai puţin cu omul de vorbă, poţi afla lucruri care pot contrazice o primă impresie insuficient aprofundată. Alţii îmi dau mesaje şi îmi spun – „nu v-am derajat acolo cu întrebări, aş avea acum câteva…” Niciodată nu mă deranjează cineva care e dornic de dialog, am fost şi sunt mereu deschis comunicării calde, care dăruieşte.

    Care e cea mai ciudată reacție pe care ai primit-o când fotografiai pe stradă?

    Un nene a întors brusc maşina, până atunci anonimă, în lungul șir de maşini de pe bulevard şi a venit spre mine, să mă calce. Necălcându-mă din prima şi nici din a doua, s-a dat jos şi a scos o legitimaţie de la un cunoscut serviciu şi mi-a cerut să sterg poza pe care i-am făcut-o. I-am mărturisit textual că nu obişnuiesc să pozez maniaci şi că nu-l cunosc absolut deloc, deci nu aveam cum să-i fac lui poză, în mod voluntar. Uitându-mă cu el la poze, mi-am dat seama că era într-adevăr o prezenţă complet anonimă în lungul şir de maşini, după cum spuneam. Am şters poza cu dragă inimă, nu conţinea altceva decât un lung şir de maşini anonime şi mi-am dat seama că doar avea nevoie să-şi verse nişte nervi. Din păcate, m-a considerat potrivit pentru asta pe mine. Sper că i-am fost de folos. Am refăcut poza, cu alte maşini anonime, fără să mă urmarească apoi nimeni.

    Una dintre fotografiile sale preferate.
    Una dintre fotografiile sale preferate.

    Unde ai găsit cei mai frumoși oameni pe care i-ai fotografiat?

    Printre cei mai frumoşi oameni sunt îndrăgostiţii care se îmbrăţişează şi se sărută prin oraşe, pe străzi, în afara timpului. I-am găsit oriunde, dragostea nu are graniţe. Copiii sunt frumoşi, cuplurile vârstnice care umblă de mână, oamenii zâmbitori, bărbaţii care merg cu o floare în mână, în drum spre ea.  Peste tot în oraşele în care am umblat. Aş fi tentat să încep cu Parisul.

    Când ai făcut prima ta fotografie de stradă?

    E dificil de marcat cu exactitate un cadru propriu-zis. Când am început să mă joc cu primul aparat digital nici prin cap nu-mi trecea ce-i acela „street” sau că aş putea face poze în oraş în care să arăt altceva decât se vede, nu ştiam despre existenţa „momentului de graţie” sau despre „investigarea subconştientului”. Pozam mai degrabă ce era accesibil şi îmi atrăgea într-o măsură atenţia, în general prin oraş, pe unde mă deplasam curent. O primă imagine pe care o pot delimita ca „street” a venit fără să ştiu ce fac, undeva prin 2004. Şi nici după aceea nu am ştiut. Abia din 2005, de când m-am apucat de fotografia pe film, singura care îmi putea deschide cel mai bine accesul spre acest gen fotografic complex, magic.

    Prima sa fotografie de stradă, făcută în 2004.
    Prima sa fotografie de stradă, făcută în 2004.

    Când ți-ai dat seama că genul acesta de fotografie ți se potrivește cel mai bine?

    Când am conştientizat că regăsesc în jurul gestului fotografic o emoţie intensă şi care mă înconjoară, mă stimulează. Când mi-am dat seama că pentru a obţine imagini în oraş, pe stradă, printre oameni, trebuie să te aliezi cu ceea ce numin greşit „întâmplare” – care arată „întâmplător” doar pentru cei nepregătiţi. Când am aflat că astfel te poţi „întâmpla” concomitent cu lumea dimprejur. Să fii atunci, acolo, să reacţionezi fără să ştii de ce, să-ţi goleşti mintea complet şi să laşi instinctul să te conducă. Că trebuie să devii invizibil, să vibrezi cu o lume necunoscută pe care astfel începi să o afli. Când curiozitatea fără margini şi-a găsit ecou în click-uri nenumărate, fiecare declanşare iluminând un mister, un secret al lumii de lângă mine. După ce am văzut primele cadre pe film, developate, după prima tură în Franţa, în 2005.  Mi se părea magic că descopeream mereu în imagini ceva incredibil, la care luasem parte, doar că ochiul liber văzuse ceva – iar în poza reieşise complet altceva, mult mai valoros, ca şi când undeva ceva din mine, de la un alt nivel decât cel al minții, mă ghidase şoptit, când şi cum să declanşez. Am început să-mi dau seama că aş putea afla în acest fel dacă mă aflu unde trebuie, dacă fac ce trebuie, dacă simt bine, în funcţie de rezultat. A început atunci o căutare asiduă a mea, a unui eu interior pe care nu-l puteam afla cu mintea, ci într-un cu totul alt mod, imposibil de descris sau de anticipat. Doar prin simţire spontană, printr-o apelare a subconştientului, cu încredere, cu curaj. Fotografiind, am început să scot mereu la iveală ceva nou, neaşteptat, venit parcă din neant, deşi totul se întamplase acolo, la faţa locului. Atunci s-a întâmplat.

    Mai ai entuziasmul pe care l-ai avut atunci când ai făcut prima fotografie?

    Numim „entuziasm” acea bucurie lăuntrică de-a face un anumit lucru, e o forţă care te trage să faci ceva anume. Eu l-aş numi foc interior, care arde, care nu te lasă să adormi. Acest foc este inepuizabil, pentru cineva care are vocaţie de creator. Sunt mereu entuzismat să fac ceva nou, fiecare situaţie care arată diferit îmi trezeşte curiozitatea şi simţurile. Asta nu înseamnă că ce devine „vechi”, rămâne undeva în urmă. Oraşul, strada – au avantajul că nu se epuizează niciodată, că fiecare secundă aduce o transformare, lucrurile se schimbă, lumea se transformă, noi înşine ne transformăm, evoluăm. Totul e viu. De aceea probabil sunt atras iremediabil de genul fotografiei de stradă, totul e mereu în mişcare, mereu altfel. Da, în timp, faţă de momentele de neant de la început, a apărut cunoaşterea. Pentru fotografie, cunoaşterea nu e neapărat ceva bun, devii mult mai selectiv, mai greu de impresionat, mintea începe să se audă prea des, prea tare, prea mult. Îmi e dor adesea de momentele în care lucram fără să ştiu măcar ce setări foloseam şi de ce, când aveam o putere de abstractizare mai mare, când pozam orice, când găseam ceva interesant în orice detaliu, totul era nou. Dar fiecare etapă are beneficiile ei. Aflarea se decantează în experienţa. Cunoscând, acum pot dărui şi altora ceea ce am aflat, într-un mod în care să le fie de folos în căutările lor.

    Tot din seria fotografiilor de suflet.
    Tot din seria fotografiilor de suflet.

    Care e fotografia făcută de tine care-ți place cel mai mult? 

    Nu ştiu. Deşi ar trebui să ştiu. Un clişeu spune că e bine să speri că nu ai făcut încă cea mai bună poza sau poza care să îţi placă cel mai mult. Că încă o cauţi. E adevărat, dar ăsta e un răsfăţ. Am câteva imagini cu poveste, sunt acele imagini în faţa cărora am reacţionat conştient de fiecare gest, convins că eu controlez totul, pentru ca la final să mă las eu condus de situaţie. Imagini în faţa cărora am reuşit să obţin un rezultat bazându-mă pe alierea cu hazardul, cu şansa. Imagini care au determinat o schimbare de atitudine în mine. Imagini pe care când le privesc, pot rememora perfect fiecare secundă petrecută atunci. Imagini în jurul cărora simt că timpul se opreşte, că vocile gândurilor încetează şi se aşterne o linişte totală, înăuntru, privind. Cred că o imagine bună îţi opreşte timpul şi gândurile în loc, lăsând loc unui alt flux invizibil.

    Dacă ai putea să fotografiezi un moment din viaţa ta care ar fi acela?

    Pozez multe momente din viaţa mea, cărora le sunt martor, câteodată. Uneori habar nu am ce se întâmplă, şi atunci intervine fotografia, ma uit pe poze şi îmi dau seama. Unul anume? Mi-ar plăcea să pot fotografia în vis şi apoi dimineaţa să am totul fixat acolo, pe un ecran. Acela ar fi un aparat de fotografiat revoluționar, care ne-ar oferi acces în acea lume în care ne petrecem probabil jumătate din viaţă şi în care se întâmplă toate minunăţiile posibile, de la zbor la răspunsuri atât de clare ale unor lucruri care aici, dincolo,  ne dau atâtea bătăi de cap.

    8

    Care ar fi locul în care ți-ar plăcea să fotografiezi, dar încă n-ai avut ocazia să ajungi?

    Sunt mai multe locuri unde aş vrea să ajung. Aş vrea să merg în India, în Japonia, China, Islanda, nu ştiu, mi-ar plăcea oriunde nu am mai mers. Locurile exotice sunt desigur atrăgătoare, cel puţin teoretic. Locuri în care vezi culturi noi, oameni noi, cu atitudini diferite. Nu-mi fac idei preconcepute, te pot impresiona intens locuri la care nu te gândisei niciodată, de atât de aproape încât nici nu-ţi trecuse prin minte să le iei în considerare. „Departe” nu înseamnă implicit şi că pot crește şansele ca acolo să afli ceea ce cauţi. Te poţi afla şi de foarte aproape, poate fi chiar mai dificil. În final nu căutăm locuri anume, ci să ne aflăm pe noi înşine, raportându-ne la lumea exterioară, atât de divers, cred eu.

    Uitându-te la fotografiile tale, care ar fi momentul în care ți-ar plăcea să te întorci ca să mai tragi câteva cadre? 

    Poate părea ciudat, dar nu am simţit niciodată că nu am făcut ceva suficient şi că ar trebui să revin, să mai caut, privind cadre. Întotdeauna mă bazez pe instinct şi vocea interioară care mă ghidează singură. Aflu pe loc dacă mai trebuie să trag sau dacă o declanşare a epuizat totul (acelea sunt cele mai bune cadre). Cât timp simt că nu e gata, caut, caut, declanşez. Desigur, nu există o singură variantă în fotografie, pentru nimic. O sută de fotografi vor poza acelaşi lucruri într-o sută de maniere diferite. Pentru tine, însă există o singură alternativa optimă, când totul se află în stare de sincronizare perfectă. Contează să te asculţi şi să te laşi purtat. Vei epuiza situaţia întâlnită fie cu o singură declanşare, fie căutând, din mai mulţi pasi. Şi cât timp simţi că nu e gata, nu pleci mai departe.  E simplu.

    7

    Cât înseamnă aparatul (calitatea lui/digital/film) și cât omul din spatele lui în momentul în care tragi un cadru?

    Aparatul e doar un instrument de notare. El trebuie să fie bine cunoscut, bine stăpânit astfel încât în mână fotografului să răspundă perfect solicitării, într-o situaţie dată. Contează ca aparatul şi fotograful să fie într-un continuum armonios. Aşa cum pictorul are pensule diferite pentru scopuri diferite şi o foloseşte doar pe aceea care îi e de trebuinţă la un moment dat, la fel şi fotograful trebuie sa îşi aleagă aparatul astfel incât acesta să se plieze perfect pe cerinţele sale. În rest, toate aparatele fac poze, asta e cert. Dar există afinităţi, cu fiecare aparat te simţi altfel. Şi de la simţire pleacă totul. Aparatul înregistrează, şi atât. În rest, fotograful e acela care identifică situaţia fotografiabilă, care se transformă, care caută, care vibrează, care rimează, care este invizibil şi ubicuu, care se armonizează cu universul dimprejur. Ca detaliu, am constatat că în fotografia de stradă aparatul pe film îţi permite să te conectezi mai eficient cu situaţia întâlnită. El nu ştie decât să declanşeze şi să fixeze, comenzile sunt minimale. E doar un mediu între tine şi subiect. Mai mult, pentru că nu poţi vedea pe vreun ecran poza realizata, te antrenezi mai uşor să simţi în momentul declanşării, să vezi poza cu ochii minţii, ştii ce faci fără să ai nevoie să verifici ceva. Nici nu ai nevoie, ai fost acolo, ştii totul. Aparatul digital externalizează într-un fel gestul fotografic, îl acaparează, te face captiv al gestului de a-l controla pe el, ca obiect, în loc sa ai grijă de tine, ca fotograf, de controlul tău, cel mai important. Cel puţin în fotografia de stradă. În rest, orice aparat e bun atât timp cât te ajută să realizezi ce îţi propui, să comunici bine ceea ce ai de spus, de povestit.

    Când ai simțit că nu mai poţi fotografia?

    Au existat astfel de momente şi am identificat două naturi ale imposibilităţii de a declanşa. Fie când, cu aparatul la ochi, umanitatea a fost mai puternică decât gestul de a transforma o situaţie într-o poză, din respect față de subiect. Atunci apar acele fotografii imaginare pe care nu le-am realizat niciodată, dar pe care le pot povesti oricând. În acele momente afli că nu chiar orice pe lumea asta merită să fie transformat într-o poză. Anumite lucruri pot exista mai bine în lipsa unei afirmări fotografice care caută un răspuns. Pentru că nu orice pe lumea asta are nevoie de un răspuns. Pentru că o stare sau o privire profundă, o lacrimă pe obraz – merita să rămână doar acolo, în taina momentului întâlnit.

    O altă stare apare după ce fotografiez intens o perioadă de timp şi simt că am epuizat ceva din mine, ceva care era dornic să se consume creativ, transformat fiind prin declanşări şi care are nevoie acum să fie regenerat. O prezenţă din mine cu un conţinut enigmatic, cald şi care are nevoie să se umple pentru a fi epuizată într-o formă vizibilă şi are nevoie să fie epuizată pentru a se regenera, din nou şi din nou.  De acolo începe şi tot de acolo se termina fotografia, pentru a reîncepe din nou, mai curioasă, mai tânără, mai vie.

    Reporter: Mădălina Ispas

    4

    1

    6

    4

    Comentarii

    comentarii

    NICIUN COMENTARIU