Când am terminat clasa I, învățătoarea mi-a spus că talentul meu în viață este matematică și mi-a prevăzut un viitor ingineresc strălucit doar prin prisma faptului că mă descurcam cel mai bine din grup să adun și să scad. 10 ani mai târziu mă puteai surprinde învățând pe de rost modele de rezolvări a problemelor cu integrale pentru bac, pentru că nu eram în stare să le găsesc niciun fel de logică.

talent

Când eram prin clasa a V a, profesoara de biologie mi-a spus că sunt un mare talent în materii legate de știinte ale naturii. Mi-a zis că se așteaptă să ajung o mare doctoriță pentru că mă descurcam excepțional la toate experimentele practice. 7 ani mai târziu, am refuzat să ajung la medicină plecând de la motivul că mi-e foarte frică să mi se ia sânge.

În liceu, după cum v-am mai povestit, eram cea mai bună la concursurile literare. Scriam și eram foarte apreciată pentru asta. Toată lumea îmi spunea că voi ajunge scriitoare pentru că am talent. Acum stau și mă întreb dacă aș mai fi fost în stare să scriu așa frumos dacă nu mi-aș fi petrecut încă de la cinci ani, o perioadă lungă stând închisă în casă și citind.

Despre talentul la locul de muncă sau într-o anumită activitate am auzit fel de fel de impresii cum ar fi:

1) Orice om are un talent, trebuie doar să și-l descopere. 

2) 5% e talent, restul este muncă. 

Sinceră să fiu, eu cred în amândouă ideile puțin. Ideea mea combinată este că orice persoană poate să-și dezvolte anumite abilități din copilărie cu ajutorul părinților și prin mult exercițiu poate ajunge la un rezultat interesant. Însă eu mai am o anumită impresie. Oamenii talentați pe care îi cunoaștem, fie că e vorba de un cântăreț, un pictor, un inginer, un arhitect sau un simplu coleg de muncă ce reușește să îndeplinească sarcinile mult mai bine ca noi, sunt ghidați în viață de un sentiment important: Vanitatea. Pe lângă faptul că se străduiesc enorm pentru a ajunge la performanță, în ei se zbate o puternică dorință de afirmare. Sunt oameni care observă că pot face mai bine un lucru decât alții, dar chestia asta nu-i mulțumește. Ei vor să iasă în față, vor recunoaștere socială și un piedestal numai al lor. 

De foarte multe ori, acest amor propriu face mai mult decât pregătirea într-un anumit domeniu. Pe lângă muncă, oamenii talentați sunt într-o veșnică căutare a ocaziilor de a se ridica și sunt în stare să compromită aproape orice pentru acest vis. Să-i spunem oportunism? Dacă oportunismul înseamnă pentru unii găsirea locului potrivit la momentul potrivit, poate. 

Un amic mi-a zis acum vreun an că nu există talent, că este doar un miraj inventat de persoane mediocre pentru a scuza lipsa reușitelor din viața lor. Susținea că totul se reduce la a munci foarte mult pe o anumită arie de activitate și a lupta să demonstrezi că ești cel mai bun. Ideea mi s-a părut extremistă și bizară. Nu am fost de acord cu ea sub nicio formă.

După un timp, am întrebat o amică de ce nu încearcă să-și schimbe locul de muncă de la care n-are niciun fel de beneficii, nici materiale, nici spirituale. Răspunsul a fost:

“Alte locuri de muncă implică mai multe responsabilități. În plus, dacă n-ai talent în viață tot degeaba, în zadar schimbi 10 locuri de muncă. Mai bine stau în banca mea.”

Încep să cred serios că amicul meu avea dreptate.

 

Redactor: Andra Ionescu / desprejoburi.com

Foto: aboutstaffing.blogspot.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here