În introducerea cărții „Understanding Trauma. A Psychoanalytical Approach”, autoarea, Caroline Garland, definește trauma ca fiind „un fel de rană”. Numind un eveniment traumatic, împrumutăm înțelesul cuvântului din limba greacă, care se referă la o străpungere a pielii. Freud (1920) folosea cuvântul metaforic, pentru a sublinia faptul că mintea poate fi străpunsă și rănită de evenimente, acest lucru venind în completarea modului în care ea poate fi învăluită de un strat protector, de un scut. Astfel, definește trauma ca fiind un rezultat al dezvoltării, în creier, și, prin urmare, în minte, a unei sensibilități foarte selective la stimuli externi. Altfel spus, „pentru a vorbi despre traumă, ar trebui să ne referim la un ritm normal de viață care, la un moment dat, este rupt într-un mod brutal, neașteptat, fără ca individul să aibă mecanisme de control sau de apărare împotriva acestui fenomen pe care îl experimentează”, spune psihologa Claudia Chiorean.
Un sondaj asupra populației a 24 de țări, realizat în 2018, de către „Boston University. School of Public Health”, a arătat că peste 70% dintre respondenți au experimentat cel puțin un eveniment traumatic. Printre cele mai frecvente cauze ale declanșării traumelor s-au numărat: pierderea neașteptată a unei persoane dragi, implicarea într-un accident în care viața individului a fost pusă în pericol, confruntarea cu unele boli care să-i pună viața în pericol. Printre țările participante s-a numărat și România, unde prevalența expunerii la evenimente traumatice a fost de 41.5%.
Profesoara Alicia Lieberman, de la departamentul de psihiatrie al Universității din California, afirmă că, bebelușii, chiar și de cinci luni, își pot aminti dacă, spre exemplu, un străin a intrat în cameră și i-a speriat cu trei săptămâni înainte. Astfel, ei își pot aminti, mai târziu, evenimentele traumatice care au avut loc.
Când vorbim de traumele din copilărie, trebuie să ne raportăm la vulnerabilitatea personală, care poate influența intensitatea și mărimea răspunsului la experiența traumatizantă. Din acest punct de vedere, același eveniment poate traumatiza pe cineva, iar pe altcineva, nu. Claudia Chiorean amintește, printre experiențele care ne pot traumatiza, în copilărie, pierderea oamenilor semnificativi din viața copilului, fie prin deces, fie prin despărțire. „De multe ori, părinții nu conștientizează că despărțirea de partenerul de viață nu înseamnă și divorțul de copii”, afirmă aceasta. De asemenea, alte traume ale copilăriei sunt reprezentate de violența fizică sau psihică, de lipsa iubirii manifeste din partea părinților, izolarea, lipsa comunicării, lipsurile materiale. Lipsa accesului la educație și instrucție pot fi considerate, totodată, traume, alături de accidente, boli, violuri. Toate aceste experiențe pe care le avem, în ipostaza de copil, se pot manifesta, în multe moduri, atunci când ajungem la maturitate.
„Nu voiam să mă simt iar abandonat…”
„N-am știut multă vreme că, de fapt, multe dintre problemele pe care am început să le am, de-a lungul timpului, își aveau originea în copilărie”, spune Tudor, la începutul conversației. Imaginea părinților lipsește, aproape complet, din amintirile pe care acesta le are din perioada copilăriei și adolescenței. Aceștia au decis să-și construiască o carieră în străinătate, lăsându-și copilul, în vârstă de cinci ani, în grija bunicilor. „Până la vârsta de doisprezece ani n-am putut să-mi asociez părinții cu niște chipuri, ci doar cu niște voci.” Aceștia telefonau pentru a discuta cu Tudor, care devenea din ce în ce mai curios în legătură cu modul în care arătau cele două voci pe care le auzea în fiecare zi, cerându-le bunicilor descrieri amănunțite ale acestora.
La aniversarea de paisprezece ani, copilul a primit cadoul pentru care se ruga în fiecare seară, vizita părinților. „Mi-au adus foarte multe lucruri, dar eu nu asta așteptam. Nu îmi lipsea nimic, din punct de vedere material, însă din punct de vedere emoțional…”, mărturisește, schimbându-și tonul vocii. În urma întâlnirii cu aceștia, Tudor a rămas cu sentimentul dezamăgirii și cu o frică de abandon mult mai puternică. „În timpul petrecut împreună nu s-au comportat ca niște părinți. Probabil nu știau cum, apoi, la scurt timp, au plecat.”
„Traumele din copilărie se pot răsfrânge în capacitatea de relaționare a fostului copil, actualul adult, în capacitatea lui de adaptare la noua realitate pe care o trăiește”, afirmă psihologa Claudia Chiorean. Și în cazul lui Tudor, urmele lăsate de lipsa părinților s-au oglindit în relațiile cu cei din jur. După ce s-a simțit „abandonat” de către părinți, a început, involuntar, să abandoneze, la rândul lui, relațiile pe care le forma. „Aveam senzația că o să mă părăsească ei, așa că o făceam eu înainte. Nu voiam să mă simt iar abandonat”, mărturisește acesta.
O altă consecință a traumelor din copilărie a fost reprezentată de apariția sentimentului de nemulțumire față de sine. În dorința de a petrece timp cu părinții săi, Tudor a încercat să le atragă atenția prin obținerea rezultatelor pe plan educațional. Participa la toate concursurile școlare și era printre primii din clasă. „Nu reacționau în niciun fel la succesul meu, așa că am tras singur concluziile”, spune acesta. Astfel, în conștiința tânărului s-a dezvoltat ideea că, nici în acest plan, efortul depus și rezultatele obținute nu erau de ajuns.
Totodată, lipsa părinților l-a afectat, în mod semnificativ, pe plan emoțional. „Nu am știut niciodată cum să îmi exprim sentimentele”, afirmă el. La rândul lor, bunicii nu și-au exprimau afecțiunea față de copil, acest fapt înrăutățindu-i situația.
„Conștientizarea a fost cea mai grea…”
Etapa conștientizării este cea mai importantă în procesul de vindecare. „În general, trauma latentă apare în asociere cu un eveniment actual care activează în noi anumite emoții, sentimente, comportamente, cogniții, idei. La apariția unui stimul, realizăm că reacționăm imprevizibil, defensiv sau nepotrivit”, spune psihologa. Astfel, începem să ne mirăm de propria noastră reacție, încercând să aflăm motivul, printr-un proces de analiză și de asociere. În această situație, putem recurge la principiul socratic al euristicii, reușind să ajungem aproape de sursa care a cauzat trauma. „Cea mai des întâlnită emoție în traumă este frica. Dacă mergem spre sursa emoției, ne apropiem de evenimentul traumatic”, completează Claudia Chiorean.
„Conștientizarea a fost cea mai grea”, recunoaște Tudor. Abia după câteva ședințe de psihoterapie a înțeles că experiențele din perioada copilăriei l-au afectat și în ipostaza de adult.
Cum trebuie să procedeze părinții, astfel încât să nu-i creeze traume copilului?
La întrebarea „cum ți-ai fi dorit să procedeze părinții tăi?”, tânărul răspunde scurt: „mi-aș fi dorit să fie prezenți”.
Un aspect important, pe care trebuie să îl aibă în vedere părinții, este comunicarea, modalitatea de ambalare a unui mesaj corector la adresa copilului. „De cele mai multe ori, ceea ce spun părinții nu este incorect sau de natură traumatică, dar modul cum spun face ca lucrurile să degenereze într-o experiență traumatizantă, mai ales pentru copiii vulnerabili”, spune psihologa. Astfel, pentru a evita aceste situații, este indicat ca părinții să folosească empatia, comunicarea asertivă, instinctul parental și manifestarea iubirii. Totodată, trebuie să fie o parte activă din existența copilului, mai ales în prima parte a copilăriei și în perioada de mijloc.
Traumele părinților se transmit, la rândul lor, copiilor?
De cele mai multe ori, traumele părinților se transmit și copiilor. Fără a fi conștienți, părinții își cresc copilul aplicând același sistem educațional pe care l-au avut ca model în propria copilărie. În cazul în care părinții lor au procedat într-un mod violent, aceștia vor împrumuta comportamentul. „Dacă părintele trăiește o traumă nevindecată din copilăria lui, va avea tendința, de cele mai multe ori, să imite rețeta învățată de-a lungul timpului”, spune psihologa. De asemenea, aceasta menționează faptul că „se poate lupta cu traumele prin conștientizare și adaptare la contextul în care este implicat propriul copil”.
Cum îți vindeci copilul interior?
Pentru a depăși traumele, Claudia Chiorean sugerează: „Experiențele traumatizante își găsesc o acceptare și o interpretare funcțională prin expunere controlată la eveniment și la semnificația acestuia pentru individ. Este un proces de durata, dureros, dar vindecător”.
Astfel a procedat și Tudor. Prin intermediul ședințelor de psihoterapie a reușit să se întoarcă în timp, în perioada copilăriei, și să găsească evenimentele care i-au provocat traume. „M-am confruntat cu traumele mele și cu efectul le care l-au avut asupra mea. Spre exemplu, am înțeles că, din abandonul părinților a rezultat frica pe care am avut-o constant, că toți oamenii mă vor părăsi. Și am renunțat la gândirea asta”, mărturisește.
