Românul e descurcăreț. Chiar și în vremuri de criză, el reușește să-și verse amarul cumva… fie cu o țuică, un pahar de vin sau ochii unei românce frumoase! Iar în timpurile comuniste, românii au reușit să supraviețuiască inventând un cod umoristic, prin care să comunice despre Cel-Despre-Care-Nu-Aveau-Voie-Să-Vorbească-Decât-La-Superlativ.
Glumele despre lumea PCR (Pile-Cunoștințe-Relații) condusă de Nea Nicu, Tanti Leana erau savuroase. Lumea le gusta din plin și în acest fel se răzbunau pe sistemul care le interzicea exprimarea liberă și dreptul la opinie. În spatele vorbelor se ascundeau însă adevăruri triste, pe care românii le tratau ca atare și făceau haz de necaz.
Bancurile reprezentau mici proteste, prezente și la colț de stradă. Treptat au devenit un mod de socializare a vieții de zi cu zi. Românii glumeau cu privire la aspectele cotidiene (lipsa de mâncare din alimentare, reducerea curentului electric și a gazelor naturale din locuințe, educația politică socialistă) care îi abăteau de la obiceiurile lor firești.
- Pe vremea lui Nicolae Ceauşescu era aşteptată cu multă nerăbdare prima oră de educaţie sexuală pentru elevii din clasele a XII-a. Intră noul profesor în clasă, se face linişte şi începe ora.
– Tovarăşi, uite cum stă treaba: dragostea între două femei este imorală. Între doi bărbaţi e caz penal. Între un bărbat şi o femeie mai merge, dar cea mai importantă şi mai importantă este dragostea de partid şi despre asta vom discuta tot anul.
- Iese un timbru cu Ceauşescu. Se duce Ceauşescu, deghizat, la un oficiu poştal, să vadă cum se vinde timbrul.
– Nu se vinde, spune funcţionarul.
– De ce?
– Nu se lipeşte.
Cere Ceauşescu un timbru, scuipă pe lipici, îl pune pe un plic şi-i arată funcţionarului:
– De ce spui că nu se lipeşte? Uite, se lipeşte!
– Da, spune funcţionarul, dar toţi scuipă pe partea ailaltă.
- Un tip se chinuie să bată un cui în perete ca să agaţe portretul lui Ceauşescu. Trece un alt tip pe acolo.
– Lasă, dom’ne, nu te mai chinui. Ăsta nu merge decât împuşcat.
– Leano, unde sunt pantofii ăia ai mei cu sfoară.
– Care?
– Aia vechi, îi ţineam într-o cutie legată cu sfoară.
– Ahhh… i-am aruncat. Nu-i purtai niciodată.
– Nenorocito, mi-ai aruncat lucrarea de diplomă.
- Ceauşescu cu Elena se întorc dintr-o vizită în străinătate. Avionul se apropie de Bucureşti.
– Ia uită-te, Nicule, ce frumos se văd străzile.
– Taci, proasto, alea-s cozile.
- La o întrunire, Dumnezeu le spune şefilor de state că în anul 2000 va fi sfârşitul lumii. Ajuns acasă, Reagan îşi anunţă poporul:
– Am două veşti proaste: Dumnezeu s-a supărat pe noi şi în anul 2000 vom muri cu toţii.
Gorbaciov, la rândul lui, îşi anunţă concetăţenii:
– Tovarăşi, avem două veşti proaste: prima – Dumnezeu există, iar a doua – în anul 2000 vom muri cu toţii.
Odată sosit acasă, Ceauşescu dă un comunicat Agerpres:
,,Avem două veşti bune: Dumnezeu m-a recunoscut drept conducător al Republicii Socialiste România, iar în anul 2000 scăpăm şi de ruşi şi de americani.
- Ceauşescu e pe moarte. Îşi cheamă pe rând copiii la capul patului. Primul e Nicu.
– Nicule, eu mor. Îţi las moştenire toţi banii din ţară şi din străinătate.
Urmează Zoe.
– Ţie, draga mea, îţi las casele şi tot ce e în ele.
Ultimul e Valentin.
– Măi băiete, de tine am cam uitat. Nu prea mai am ce să-ţi las.
– Tată, mie să îmi laşi portretul.
Peste un timp, răposatul face o vizită pe pământ.
– Dragă tată, îi spune Nicu, s-a dus tot. Curvele şi cazinourile mi-au mâncat banii.
– Nici eu nu mai am nimic, zice Zoe. Băutura şi bărbaţii mi-au mâncat banii.
Apare Valentin vesel şi prosper.
– Tu ce-ai făcut, băiete, că ţi-am lăsat numai portretul, bietul de tine.
– Poi m-am umplut de bani
. Am pus portretul pe Lipscani şi lângă el un anunţ:
,,Un leu scuipatul, doi lei pişatul”.
- Se anunţă la Scorniceşti că va veni în vizită Ceauşescu la mormântul părinţilor săi. Autorităţile locale dau imediat ordin să se cureţe peste tot, să se pună covoare roşii, să cânte fanfara, iar la intrarea în cimitir să se agaţe o inscripţie pe un panou, pe care să scrie: ,,Bine aţi venit!”
