A fi un student care pleacă dintr-un oraș mai mic și ajunge într-unul universitar, așa cum este și Cluj-Napoca, implică mult timp petrecut pe drumuri. Mai ales când sunt aproape 400 de kilometri între acasă – cel de loc – și acasă – cel de suflet. Obișnuiesc să merg acasă o dată pe lună, iar pentru asta îmi planific activitățile astfel încât să nu am mustrări de conștiință de tipul ,,de ce nu ai făcut asta din timp, ca să îți iei de-o grijă”. Îmi organizez timpul pentru a preda temele cerute la facultate și, de cele mai multe ori, le întind curse părinților în legătură cu vizita mea acasă.
Este, din nou, timpul pentru vizita de acasă din această lună. De această dată, este și ziua mamei mele, așa că mi-am organizat lucrurile astfel încât să pot câștiga o zi în plus acasă, alături de familie. Toate plecările mele acasă erau în zilele de vineri, însă de această dată am decis să plec încă de joi noapte. Poate că instinctul mi-a spus că trebuie să plec așa, pentru că voi avea parte de ceva inedit. Și așa am făcut. A fost prima dată când mi-am amânat temele pentru facultate, spunându-mi că voi avea timp să le fac pe tren, în drumul meu spre casă. Îmi iau gândul de la inconvenientul care deja dădea târcoale minții mele și încep să îmi fac bagajele.
Ajung în gară și un prim aspect îmi atrage atenția: nu am văzut niciodată atâta lume care să meargă spre Moldova, cu trenul care are destinația finală Iași, la ora zece seara. Mă întreb de ce sunt atâția oameni în sala de așteptare, având în vedere că am mai călătorit cu trenul de noapte. Tabela orelor de sosire și plecare a trenurilor arată o întârziere de 10 minute către Iași, trenul pe care urma să-l iau spre casă. Las bagajul din mână și aștept sosirea trenului în sala de așteptare.
La un moment dat, pe ușa gării intră două adolescente însoțite de o tânără – aproximez eu pe la 25 de ani. Au măștile pe față și le văd uitându-se pe tabela orelor de sosire în gară a trenurilor. Tânăra care le însoțește le lasă în grija voluntarilor din gară. O aud cum își ia rămas-bun de la cele două adolescente în limba engleză, le face cu mâna, iar când iese pe ușa gării, o văd cum abia își stăpânește lacrimile și caută fugitiv un șervețel în buzunar pentru a le șterge. Adolescentele rămân pe mâna voluntarilor, iar discuția dintre ei îmi captează atenția: vorbesc în ucraineană.
Este pentru prima dată când văd doi refugiați din calea războiului din țara pe care Putin vrea să o cucerească. Nu înțeleg ce vorbesc, însă aud, printre cuvinte străine, un ,,Viena” aruncat. ,,Se duc în Vest”, îmi spun în sinea mea. Privirile noastre se intersectează pentru o fracțiune de moment și, dintr-un instinct, le zâmbesc compătimitor. Una dintre fete își împreunează mâinile și o simt cum îmi zâmbește înapoi, pentru că masca îi ascunde reacția reală a feței.
Pe peron, multă lume așteaptă trenul pe care urma să îl iau și eu. ,,Neobișnuit de multă lume”, îmi spun în gând. La un moment dat, aud în spatele meu o conversație în limba engleză, între un el și o ea. Ea este ucraineancă. Eșarfa în cele două culori ale steagului lor o dă de gol. El o asigură că va ajunge cu bine până în Suceava, întrucât trenul spre Iași are oprire și acolo.
Trenul se aude venind din depărtare. În ultimele momente rămase, văd cum el îi dă o bancnotă de-a noastră. Ea, cu jumătate de măsură, acceptă banii zâmbind și se grăbește să scoată ultima bancnotă pe care o avea în portofel, în semn de recunoștință. Poate că bancnota aceea nu are mare valoare la noi, însă ea a dat-o din tot sufletul, spunând un ,,mulțumesc” stâlcit în română, urmat de celebrul ,,Slava Ukraini!”. Trenul ajunge în gară, iar ea urcă. Își ia rămas-bun de la cel care a găzduit-o, cel mai probabil, pentru câteva zile, apoi își împreunează mâinile în semn de mulțumire. Parcă e un semn de-al lor, de-al ucrainenilor.
Ajung în gara din Suceava, dimineață, la ora 5. Este liniște, poate chiar liniștea dinaintea furtunii – a sosirii în număr mare a refugiaților. În sala de așteptare sunt trei voluntari care fac ceai pentru refugiați. Sunt obosiți, dar încă au energia de a-i ajuta pe refugiații care vin la standul cu mâncare. Lângă cazanul de ceai, se găsesc dulciuri și tot felul de alimente care au denumirile în ucraineană. Pe o planșă, ucrainenii sunt întâmpinați de un mesaj: ,,FREE FOOD”. Încă e liniștea dinaintea unui nou val de refugiați în gară, pentru că încă e întuneric.
Odată cu ziua, refugiații vin în număr mare. Duminică, la întoarcerea spre Cluj-Napoca, am parte de prima interacțiune cu un refugiat în prima legătura de tren: cel spre Suceava. E o tânără ucraineancă. Trenul are ruta București-Suceava, iar eu urc la Bacău. În agitația mea de ,,unde îmi pun bagajul”, ea mă întreabă, într-o română stâlcită, unde suntem. Îi răspund că suntem în Bacău. Mă așez pe locul meu și îmi văd de treabă.
Jumătate de oră mai târziu, o văd cum se ridică de pe scaun și îl întreabă pe domnul de lângă ea dacă are ceva pentru telefon. Nu reușesc să înțeleg ce i-a cerut bărbatului, doar surprind indicația ei spre telefon și răspunsul lui – ,,Sorry, I don’t have this”. Se întoarce la locul ei și o văd că încearcă să caute ceva în geanta-i mică, dar fără succes. Vine la mine. Îmi dau căștile jos din urechi și o întâmpin cu un zâmbet timid. Mă întreabă dacă o pot ajuta cu SIM-ul de la telefon, pentru că nu i-l mai recunoaște. În acel moment, o idee îmi vine în minte: îmi dau cercelul jos și reușesc să îi scot cartela, apoi să o pun înapoi pentru citire în telefon. Îmi mulțumește și se duce la locul ei.
La scurt timp după, încearcă să sune pe cineva. Probabil telefonul nu i-a recunoscut cartela. Revine la mine cu aceeași rugăminte, întrebându-mă dacă știu care e problema. O ajut cu răbdare, îi spun că putem curăța cartela SIM, iar în tot acest timp devin curioasă unde se îndreaptă.
,,-I’m going to my husband at the border to get him some food, ‘cause you know, men can’t leave the country.” Îmi spune aceste vorbe cu o ușurință, ca și cum ar fi ceva normal, dar cu un zâmbet amar. Avea nevoie să își sune soțul și să îi spună că se vor întâlni la graniță, pe partea Ucrainei, pentru a-i da mâncare. El nu știa. Mi se pune un nod în gât și tot ce reușesc să rostesc e ,,îmi pare rău”. Uitasem că vorbesc cu o ucraineancă pentru o fracțiune de secundă, însă înțelege mesajul și încuviințează din cap la răspunsul meu. Îmi mulțumește pentru ajutorul oferit și revine la locul ei. Reușește să își sune soțul, iar după ce încheie apelul telefonic, îmi mulțumește încă o dată pentru ajutorul oferit, găsindu-și puterea să îmi zâmbească.
You’re so kind, people. Îmi răsună aceste cuvinte în minte până la sosirea în gara din Suceava. Am ajutat un om. Poate mie mi s-a părut un nimic, dar pentru ea a însemnat totul. Ajunsă în Suceava și așteptând trenul spre Cluj-Napoca, nu conștientizez, pe moment, ce am făcut de fapt. Apoi, îmi revine în minte imaginea cu ea fericită și zâmbitoare pentru că am ajutat-o cu un lucru minor. Oamenii ăștia mai au puterea să ofere un zâmbet atunci când sunt ajutați, dar în țara lor se varsă lacrimi.
Văd mulți oameni pe peron. Doi voluntari îi ajută pe refugiați să se urce în trenurile spre necunoscut, dar pentru a-și continua viețile. Sunt dezorientați, cu fețele obosite, posomorâte, parcă purtând o greutate sufletească. Le puteai citi durerea din ochi, dar și din suflet. Sunt multe mame cu copii, iar plânsetele celor mici sunt oprite de dulciurile împărțite de voluntari. Pentru un moment, bucuria lor supremă stă într-o napolitană, o ciocolată, un biscuit.
Trenul spre Cluj-Napoca ajunge în stație, iar refugiații urcă odată cu mine în vagon. Sunt întâmpinată de un mieunat, dar încă nu știu de unde vine. Îmi găsesc locul, iar lângă mine ajung două ucrainence și 3 patrupezi în cuști. Sunt agitați, dar își găsesc liniștea în brațele stăpânelor, adormind. Totuși, încă aud mieunatul, în spatele meu.
Curiozitatea mă poartă spre acea cușcă. Găsesc un pui de pisică speriată, iar în momentul în care îmi aude vocea, mieunatul se intensifică și începe să se urce pe grilajul cuștii, ca să îi ofer afecțiune. Sufletul mi-e bucăți. Mă joc cu ea în speranța că se va mai liniști, însă în mintea mea apare o întrebare: ,,Cine va lua acest suflet nevinovat?”. Revin la locul meu, în așteptarea controlorului de tren. Își pusese bagajul lângă cușcă, așa că ,,sigur știe ce e cu pisica”, îmi spun în gând.
Nu peste mult timp, controlorul revine la locul său. Aflu că, din păcate, stăpânii au fost nevoiți să-și lase pisica în gara din Suceava, pentru că părăseau țara și nu aveau pașaport și pentru ea. Mi se pune un nod în gât, auzind că pisica este a nimănui acum. Totuși, controlorul mă asigură că este în așteptarea unei confirmări din partea unei familii din Cluj-Napoca, doritoare să adopte sufletul nevinovat. Îmi lasă pisica pentru un moment și, odată ajunsă în brațele mele, aceasta parcă își găsește liniștea în agitația furtunii. Oamenii din jurul meu o admiră pe ,,pisica nimănui”.
La un moment dat, privirea mi se intersectează cu una dintre ucrainencele de lângă mine. Privește pisica cu o compasiune de nedescris, în timp ce își mângâie patrupedul din brațe. Ea a putut să își ia sufletele care îi completează viața, dar un alt stăpân are inima în bucăți acum.
Pe tot parcursul drumului spre Cluj-Napoca, cele două femei și-au ținut câinii în brațe. Erau doza lor de liniște în haosul prin care treceau. Zâmbesc timid atunci când oamenii din tren încercau să fie amabili cu cele două ucrainence, semn că mai există o doză de omenie în noi. La rândul lor, acestea zâmbeau, chiar dacă fețele transmiteau zile întregi nedormite.
Ajungând în Cluj-Napoca, mângâi pisica din brațele controlorului și cobor din tren după cele două ucrainence. Cu bagajele mari și cu patrupezii după ele, le privesc cum doi oameni, fugiți de acasă din calea războiului, încep o nouă viață. De la zero.
