Îmi asum riscul de a spune ceva clișeic, asta pentru că nu se întâmplă mereu and from time to time, I can get a pass. A devenit mult prea mainstream să spui că „și eu îmi doream să fiu actriță când eram mică”, dar e la fel de adevărat ca atunci când spui că marți 13 va fi o zi în care nici măcar cele mai ingenioase superstiții nu o să te scape de ghinion. Tot ce sper e să nu care cumva să fie și Mercur retrograd. Atunci chiar nu mai avem nicio șansă. Poate doar cu ajutorul Crinei Semciuc să se alinieze planetele în vreun fel.
Când eram mică întotdeuna găseam moduri de a fi o mică „actriță”. Pe o pătură în fața blocului ne adunam mai mulți prieteni, iar eu interpretam profesoara care le corecta lucrările și le punea note într-un catalog. Deși nu știam ce înseamnă pe atunci, nu aveam „preferințe” când venea vorba despre „elevii mei”. Îi tratam la fel pe fiecare în parte și ca și acum, mergeam pe principiul meritocrației. Nu se punea problema să pun o notă mai mare doar pentru că mă înțelegeam mai bine cu X, Y sau Z. Pentru că așa mi se părea fair. Acest principiu avea să îmi dea cu eroare mai încolo în liceu și în facultate. You know what I mean.
Întotdeauna am trăit cu impresia că actoria e for anyone, bine, asta era o impresie greșită, btw. Îmi tot spuneam „Ce poate fi atât de greu? Let’s play pretend”. Dar aveam să îmi dau seama ceva mai târziu că vorbeam în necunoștință de cauză. Actoria înseamnă de fapt dedicare, nervi de oțel, răbdare și un psihic care să îți permită să te „transformi” în altă persoană atunci când e cazul. Eram dusă în eroare de cât de ușor părea totul când mergeam la o piesă de teatru sau la un film. Crina Semciuc e chiar una dintre acele actrițe care te fac să crezi că totul decurge foarte smooth, fără vreun efort pe platourile de filmare. Ce-i drept, this is the whole point, pentru că altfel nu ar mai fi o actriță atât de faină.

Dacă reușești să îi faci pe cei care te urmăresc fie într-o piesă de teatru, fie pe micile ecrane să creadă că ceea ce faci tu e atât de natural și simplu ca atunci când ai inhala, dar nu fum de țigară, ci aerul poluat și plin de șantiere al Bucureștiului, atunci you made it. Asta a reușit să facă Crina Semciuc pentru mine, o actriță de o delicatețe și grație aparte. Are o siguranță de sine la care multe femei aspiră și e fascinant pentru mine cum poate să fie un cameleon și să interpreteze fiecare rol flawless. I’m telling you, this woman can do no wrong. Prin modul în care joacă Crina Semciuc îmi amintește tare mult de Meryl Streep, iar asta spune multe.
Așa că am stat de vorbă cu ea pentru a afla cât mai multe lucruri despre lumea asta a actoriei. Iată ce am aflat!

1. Cum a început pasiunea ta pentru actorie?
Cea care m-a inspirat a fost mama, ea mi-a dezvăluit această lume minunată, ea m-a învățat să iubesc opera, teatru, o lume pe care la trei ani nu o înțelegeam foarte bine, dar în timp a început să facă parte din viața mea.
2. Care a fost prima ta audiție și cum a decurs?
Prima probă? Au trecut mai bine de 12 ani, o prietenă foarte dragă, Dalina, m-a chemat să dau casting pentru un film, aveam 18 ani atunci. Îmi aduc aminte că am avut emoții foarte mari. Și acum am, dar cred că am învățat să le stăpânesc. Atunci am tremurat ca o frunză în vânt, a fost prima mea experienă în fața unei camere, pe un platou de filmare care pur și simplu m-a vrăjit. La „acțiune” îmi aduc aminte că m-am oprit din tremurat și am spus prima replică. A fost ceva magic!

3. Cât de departe trebuie să ajungă transformarea unui actor pe scenă/platourile de filmare atunci când interpretează un personaj?
Un rol reprezintă o lume, un fel nou de a gândi între limite clare, propuse de scenariu și de către regizor. Fiecare rol cere o altă metodă de abordare. Mai întâi citesc scenariul și apoi, împreună cu regizorul (sau singură, depinde de rol sau regizor), încep să înțeleg ce se întâmplă cu personajul. E un drum lung, din interior către exterior, încerc să-i dau personajului ceea ce nu are, viață, concretul, dar tot timpul împreună cu regizorul pentru că asta e lumea lui. La început nu îmi aparține mie, ci lui.
4. Cât de ușor este pentru tine să ieși din pielea unui personaj?
Nu m-am gândit niciodată la asta, sincer, e ultimul lucru pe care îl fac, și se întâmplă într-o formă pe care nu o controlez, pur și simplu se întâmplă. Sunt două lumi foarte diferite, adevărul actorului și adevărul meu de zi cu zi, magia cu realitate nu se amestecă.

5. Atunci când interpretezi un personaj, totul vine de la sine sau ai avut momente când ai avut sentimente contradictorii?
Au fost multe momente în care am crezut că nu am să reușesc să fac nimic, că nu sunt potrivită pentru rolul respectiv, că altcineva trebuia să fie acolo, e o luptă foarte puternică interioară care se întâmplă în mintea, în sufletul unui actor. Procesul e lung, dar finalul e minunat.
6. Care a fost cel mai complicat rol pe care l-ai interpretat?
Anca, din spectacolul „Năpasta”, e un rol complex, pus într-o lume pe care nu o cunoșteam atunci, nici acum nu cred că o cunosc foarte bine, dar am încercat, m-am lăsat condusă de Radu Afrim în minunata lui lume.
7. Cât de mult are de suferit munca unui actor atunci când nu există chimie pe scenă?
Foarte mult, mi s-a întâmplat, a fost prima dată când m-am retras dintr-un proiect, am simțit că mă despart de un prieten. Dar ca și în viață, nu poți forța atunci când nu simți nimic!

8. Dacă ar fi să alegi un regizor din România sau din afară, cu cine ai vrea să lucrezi?
Aș vrea să-ți răspund, nu am doar un singur regizor român sau străin, lista e puțin mai mare, dar prefer să se întâmple și să vorbim după.
9. Ce îți aduce ție o mai mare satisfacție? Atunci când joci o piesă de teatru sau filmezi pentru un film?
Se întâmplă ceva, nu știu ce, încă descopăr și nu pot să aleg. E ca atunci când iubești, dar nu poți spune în cuvinte, de ce.

10. Care e sfatul tău pentru cei care își doresc o carieră în actorie?
Să nu renunțe niciodată la ei, e un drum lung, cu multe ispite, care vin și pleacă, dar sufletul și mintea rămân, așa că trebuie să aibă grijă de ei.
Sursă foto: arhivă personală.