părinți
https://unsplash.com/

De pe urma conversațiilor avute cu mai mulți copii ai căror părinți au plecat în străinătate, am decis că o discuție cu un expert ar ajuta și mai bine la conturarea realității prin care trec aceștia.

Așadar, am luat legătură cu doamna psihoterapeut gestalt, Simona Matei, care mi-a răspuns la o serie de întrebări legate de un subiect, pe care, multă lume încearcă să-l înțeleagă.

Care sunt cele mai frecvente efecte pe care le putem observa în cazul unui copil care are părinții plecați în străinătate?

Este greu să generalizăm care sunt cele mai frecvente efecte ale separării părinților de copii, atunci când părinții aleg să muncească în străinătate, deoarece fiecare situație familială este unică și trebuie înțeleasă și analizată în funcție de context.

Este important dacă doar unul dintre părinți pleacă sau amândoi și, în ce măsură, persoanele în grija cărora rămâne copilul, pot răspunde în mod adecvat nevoilor pe care acesta le are.

Factori diverși, ce țin atât de dinamica relațională a familiei, precum suportul rețelei extinse, în ce măsură există în familie o comunicare deschisă și transparentă și cât de clar îi este explicat copilului motivele care i-au făcut pe părinți să plece la muncă în străinătate, cât și de factori ce țin mai degrabă de dinamica intrapsihică a copilului.

Toți acești factori cumulați fac ca un copil fie să dezvolte, cu ajutorul rețelei sociale, o reziliență și mecanisme sănătoase de ajustare la separare, sau, din contra, să fie profund tulburat și perturbat fizic și emoțional de această separare.

Dacă ar fi să numim totuși, câteva dintre efectele cele mai frecvente ale plecării părinților în străinătate, putem observa întârzieri de dezvoltare, pertubări emoționale, depresie, crize identitare, sentimente de abandon și inadecvare, perturbări relaționale, supraadaptare și maturizare precoce, perturbare a procesului de învățare ți rezultate școlare slabe.

De ce este important ca un copil să aibă părinții lângă el?

Creierul și conexiunile neuronale sunt modulate în mod constant de către experiență și relații, în special de relațiile cu figurile de atașament. Prezența părinților și stilul de parentaj, sprijinul emoțional pe care îl oferă copilului, în special în copilăria timpurie,  contribuie direct la tipul de atașament pe care copilul îl dezvoltă și tiparele relaționale de mai târziu.

Copiii pot experimenta emoții copleșitoare, dat fiind că gradul lor diferențiere cognitivă și emoțională este slab dezvoltat, ceea ce înseamnă că sunt mai predispuși să treacă prin stres emoțional. Prezența părinților este esențială pentru reglajul emoțional al copilului și pentru capacitatea de diferențiere și dezvoltare a creierului. Relația cu părinții creează baza emoțională a raportului copilului cu mediul și constituie sursa principală de încredere sau neîncredere în lume și în forțele proprii.

părinți
lightroompresets.com

Atunci când părinții lipsesc, copilul este privat nu numai de afecțiune, atenție și posibilitatea unor experiențe corective și de creștere, dar fondul lui emoțional va fi profund amprentat de această absență, ceea ce poate duce la confuzie, lipsă de speranță și neîncredere în lume.

Considerați că vârsta la care este copilul când părintele pleacă influențează profunzimea afectării creată de plecarea lui? De ce?

Cu cât copilul este mai mic, cu atât crește riscul ca el să fie afectat la un nivel profund de plecarea părinților.  

La o vârstă fragedă, capacitatea copilului de a face față situațiilor stresante și de a procesa emoțiile negative și intense este limitată.

Fiecare vârstă și etapă de dezvoltare aduce cu sine provocări specifice de creștere, dezvoltare și ajustare.

Adolescenții pot să intre în bucle conflictuale între autonomie și dependență de găști sau substanțe, ca o încercare de a da sens experienței lor, cu atât mai mult cu cât nu este nimeni care să-i ghideze în acest proces provocator de cunoaștere de sine.

Copiii foarte mici sunt mai predispuși să trăiască sentimente profunde de abandon și traumă de atașament, aceasta, în cazul lor, incorporându-se la nivel fiziologic. Ei pot fi inhibați, timizi, pot prezenta posturi corporale rigide, nesiguri și neîncrezători, deconectați de senzații.

Există semne care ar indica instabilitatea copilului?

Printre semnele instabilității putem observa accese de furie și rebeliune, sentimente de abandon și inadecvare, tendințe agresive și autoagresive, dificultăți de socializare, dezvoltarea unor mecanisme de evitare, lipsa de interes față de școală, prieteni și lucrurile care altădată îi făceau plăcere, stima de sine scăzută, tulburări de somn, izolare, timiditate, pasivitate, agresivitate, impulsivitate, labilitate emoțională, dependență de calculator, dificultăți de concentrare, anxietate, pierderea spontaneității, neîncredere în mediu, lipsa de speranță.

Care sunt situațiile care îi pot oferi dificultate unui copil cu un părinte plecat în străinătate?

Evenimentele cu potențial traumatic sau care pot fi dificile sunt aceleași pentru toți copiii, indiferent dacă locuiesc sau nu cu părinții. E vorba în general de evenimente sau schimbări de viață majore, pierderi in familie, moartea unui apropiat, mutări sau divorț.

Ceea ce este fundamental diferit este absența sprijinului emoțional al părinților și a unei surse importante de ajustare ți reglaj emoțional.

În absența unui sentiment securizant de aparținere și sprijin, va  fi mult mai dificil pentru un copil sa facă față unor evenimente de viață dificile. Mecanismele lui de adaptare vor fi profund provocate, ba chiar depășite, în absența plasei de siguranță pe care i-o oferă părinții. Un copil ai căror părinți sunt plecați peste mări și țări are șanse mult mai mari să fie copleșit de un sentiment de izolare și singurătate, atunci când ceva rău se întâmpla în viața lui.

Există o părere predominantă a copiilor asupra părintelui care a plecat?

Este greu să spunem că există o părere predominantă, în rândul copiilor ai căror părinți sunt plecați. Cu toții experimentează un sentiment de pierdere, abandon, mai mic sau mai mare, în funcție de contextul lor de viață, resurse personale și altele.

Copiii cred că ce se întâmplă în jurul lor este cauzat de ei și sunt mai predispuși la a trăi sentimente negative și a se raporta la sine într-un mod autocritic. Se pot învinovăți pentru plecarea părinților, se pot simți rușinați și vinovați, pot experimenta sentimente de fragmentare, dacă nu au parte de sprijin și susținere emoțională.

Aceste introiecții îi fac pe copii să inhibe și să reprime aspecte ale sinelui, ceea ce interferează cu dezvoltarea sănătoasă. Aceste mesaje negative despre sine tind să îi acompanieze pe tot parcursul vieții lor și apar cu precădere în situații de stres.