Primul gând cu care intri în școală este să scapi cât mai repede de acolo. Nu înțelegi pe deplin necesitatea ei, iar exemplele părinților, care încep cu ,,ai carte ai parte”, nu îți ating inițial vreo coardă sensibilă. Încet, încet crești și simți ceva inedit: satisfacția că ai făcut ceva bine, că ești bun. Zilele, anii se scurg, treci de emoțiile începutului de ciclu primar, gimnazial și ajungi la liceu. ,,Aici ai învățat să zbori. Deschide-ți aripile și urmează-ți visele”… Cuvintele acestea stau scrise pe diploma mea de sfârșit de liceu. Le-am spus sufletului să le cânte și-am plecat. Ca fiecare dintre tinerii de vârsta mea, mi-am luat zborul spre un nou început.
Liceean fiind, părerile oamenilor se împărțeau în două categorii, fiecare la o extremă: erau cei ce spuneau că liceul este cea mai frumoasă perioadă, că nimic nu se va asemăna că intensitate cu ce ai trăit în acei ani și ceilalți, care lăudau viața eventual departe de casă, la facultate, unde practic te reinventezi ca om. Acum, la aproape un an după ,,ultimul clopotel”, mă simt nevoită să le dau amândurora dreptate.
Anii de liceu sunt unici, poate datorită faptului că începi ca fiind un copil curios, iar la sfârșit dai peste un tânăr mult mai curios, cu un drum în față pe care mulți îl numesc începutul adevăratei vieți. Se spune că prietenii din liceu sunt pentru toată viața. Veți pleca din bănci convinși că așa este, că veți păstra toți legătura pentru totdeauna, iar copiii voștri vor fi și ei prieteni. Nimic mai adevărat, dar poate doar cu unul… maxim doi. Prietenia din liceu e unică prin puritatea ei: nimeni nu are nimic de oferit în afară de sentimente sincere. Practic, creșteți împreună, treceți prin cea mai critică vârstă împreună, iar asta unește la un nivel inimaginabil de profund. Sigur, o prietenie trebuie alimentată cu timp și două suflete calde și dispuse să păstreze aceeași sinceritate puerilă.
În ceea ce privește prieteniile născute la facultate, pot spune că sunt direct proporționale cu inimile: două inimi frumoase vor da naștere unei prietenii pe măsură. În această nouă etapă cunoști fel de fel de oameni, fiecare cu alte tradiții, cu idei diverse și te îmbogățești. Dacă pleci în alt oraș, te vei amuza incredibil de fiecare accent, fiecare ,,zicala” ori denumire. Ceea ce au interesant aceste prietenii este noutatea, bagajul emoțional cu care vine fiecare și încrederea pe care ți-o acordă să faci parte din viața lor. Despre cât de trainice sunt prieteniile în facultate, nu pot comenta, sunt d-abia la început, deci îmi este îngăduit să sper.
În liceu întâlnești prima iubire. Este acea fată populară, care pune tot liceul pe jar, ori e băiatul din colțul clasei, doar cu note de 10; cel mai bun prieten, ori cineva cu care nici măcar nu vorbești, la care doar speri în timp ce-ți strângi tare, tare emoțiile în pumni. Cu toții trecem prin asta. E soare afară când toți țin umbrelele deschise, îngheți la 30 de grade și te topești când afară ninge. Scrii la sfârșitul caietului numele lui lângă prenumele tău, ori invers și îi zâmbești mereu ca și cum ăsta e ultimul lucru pe care îl mai faci în viață. Când vă certați îți juri că n-o să mai iubești vreodată, apoi, în lacrimi, îi juri ei/lui că o s-o iubești pentru eternitate și 134 de curcubee apar pe cer. Sublim. Dar, revenind cu picioarele pe pământ, sunt rare cazurile în care relația rezistă, pentru că nu există termen de comparație, iar firea omului, veșnic îndreptată spre mai mult, mai bine, te va pune în postura în care vei medita la ideea dacă nu cumva meriți ceva mai mult.
La facultate, cu iubirea e ceva mai dificil. Marea majoritate a trecut de iubirile mediocre și așteaptă mult mai mult de la o posibilă nouă dragoste. Ești mult mai selectiv, pretențiile sunt din ce în ce mai mari. E cert, cicatricile lăsate de ceilalți te învață cine ești tu și cine vrei să fie omul de lângă tine. Să ne înțelegem, vorbim despre persoanele profunde, nu despre vreun macho al cărui corazon tânjește după o bombă sexy cu botic vulcanizat, ori vreo prințesă care vrea un baby cu Merțan și mușchi de mărime invers proporțională cu cea a creierului. Vorbim despre oameni ridicați undeva deasupra superficialităților de orice gen.
În ceea ce privește distracția… În liceu această parte stă sub pecetea noutății. E o bucurie genuină, sentimente pe care îndrăznesc să le numesc unice, la fiecare petrecere. Acele momente pe care nu le vei mai intâlni niciodată, când țipați cu lacrimi în ochi versurile de la Vama: ,,am doar 18 ani” și vă strângeți în brațe pe ringul de dans. Nu, acel sentiment e unic, nu îl vei mai găsi nicăieri. Nici pe acela când, cu inima cât un purice, dai frâu libere secretelor în zorii unei zile absolut banale. În facultate nu ești condiționat de nimic, te poți distra oricând, mai ales dacă ai plecat din orașul natal. Nu ai doar weekendul la dispoziție, ci poți profita de orice zi, doar ești tânăr și nu vrei să îți pierzi viața dormind (sau mergând la cursuri).
Există multe ce se pot spune despre aceste două etape. În numele anilor de liceu, las inima să-și spună povestea, o știe ca nimeni altcineva. În ceea ce privește studenția, n-am simțit decât puțin din parfumul ei. Timpul îmi va relata restul. Cel mai important lucru pentru oricine este să profite de fiecare etapă la maximum, să fie în mijlocul, în vâltoarea, în nebunia fiecărei clipe ce norocos fiind, o trăiește.
Sursă fotografie: www.bubblews.com
