Am rămas fără internet și vreau să-ți comunic cumva. Îți scriu o scrisoare, o împăturesc în trei, scriu cu emoție destinatarul și am curaj să ți-o trimit.
Oamenii dragi sunt la un send distanță. „Și ce? E mai ușor așa. Doar nu vrei să comunic prin scrisori. Scrisori își scriu romanticii de modă veche și oamenii care au timp de pierdut”. Eu cred că nu e neapărat așa. Am realizat la Festivalul scrisorilor că mă emoționează scrisorile, că îmi place să scriu și să primesc scrisori. E ceva special la ele și nu prea știu exact ce mă face să spun asta, ideea e că te simți altfel când scrii sau când primești o scrisoare. Chit că nu vorbești cu un om drag prin scrisori, important e că poți vorbi cu tine. Cumva e un spațiu liminal safe intre sufletul și mintea ta. Cu toate metodele rapide de comunicare pe care ni le-a pus la dispoziție tehnologia, când suntem cei mai vulnerabil și intimi cu freamătul și luptele din interiorul nostru, parcă cel mai natural lucru este să iei o foaie de hârtie și să-ți așterni gândurile și simțirile acolo. Poate că cel mai bine ne exprimăm prin scris. Când scrii o scrisoare e mai intens. E o frământare frumoasă prin care încerci să îți dai seama ce să spui și cum să o spui cât mai bine. Îți aduni toate gândurile și încerci să le dai o coerență, pentru că îți pasă. Îți iei timpul tău să pui în cuvinte ce poate nu ai curaj să rostești.
Îmi place să scriu scrisori pentru oamenii pe care îi iubesc, de sărbători, zile speciale sau oricând îmi vine să fac asta. Mă întreb de unde această nevoie. De ce nu le trimit pur și simplu un sms, un mesaj pe whatsapp sau un emoji cu inimioară și unul cu soare ca să interpreteze că mă gândesc la ei, îi iubesc și le doresc o viață luminoasă. Cred că are legătură cu timpul…cumva știu că acea scrisoare pe care o trimit prietenei mele de ziua ei va rămâne cu ea mereu, indiferent de condiții. Cu tot ce implică o conexiune la internet, nu ai această siguranță. Deși sunt atâtea modalități de păstrare a informațiilor, documentelor și așa mai departe, cumva cred că în adâncul nostru știm că nu e atât de sigur. Dar totuși nu e asta. Scrisoarea se poate pierde, se poate deteriora, o mănâncă cățelul, dai ceai pe ea, e aruncată din greșeală. Atunci ce să fie? Mă gândesc și la faptul că încă mai avem cărți pe care putem să punem mâna și nu e totul digital. De ce? Poate că e ceva în noi care găsește plăcere în lucrurile palpabile, poate că e o nevoie pe care nu o putem explica. Cert este că scrisul de mână și cititul de pe hârtii nu s-a demodată, dimpotrivă, apar evenimente care încurajează scrisul nostru de mână unic și creația cu mâinile noastre, care încurajează un alt fel de comunicare.
Dovadă că, am putut să ne bucurăm de prima ediție a Festivalului Scrisorilor, care tocmai asta ne dezvăluie: valoarea scrisorilor și a comunicării prin artă. Asociația HEARTH dă viață acestui concept frumos și curajos care a reușit să conecteze oameni și să ne aducă mai aproape de noi înșine prin creație, discuții, descoperit și scris. Festivalul a avut loc în perioada 17-19 septembrie 2021 și a pus la dispoziție 3 zile pline de de workshopuri, ateliere, dezbateteri și trasee prin București. Principalele locații de desfășurarea au fost Muzeul Național al Literaturii Române, Muzeul de Artă Recentă și Muzeul Municipiului București. Festivalul Scrisorilor a vizat adolescenții, dar și adulții dornici de „joacă” și de lucruri noi.
Am participat fără nicio așteptare și cu toată deschiderea la prima ediție a Festivalului Scrisorilor și mă bucur că am făcut-o. Am simțit ineditul la fiecare atelier și am fost surprinsă plăcut de oamenii pe care i-am întâlnit aici și de experiențele pe care le-am avut. E un proiect la care îmi doresc să fiu prezentă și anul viitor. Vreau să povestesc despre experiența mea, despre ce am simțit, învățat, descoperit și redescoperit, iar dacă simți că e de bine, ne întâlnim și ne scriem la a doua ediție.
