Realitatea în care trăim este moderată de povești. Poveștile pe care ni le spunem singuri, cele pe care le spunem unii altora, poveștile pe care le dezmințim, care au o narațiune complementară la rândul lor. Până să mă preocupe poveștile care au definit lumea în care trăim, am fost legată de cărțile și casetele pe care mi le aducea mama, duminicile petrecute la teatrul pentru copii, de poveștile pe care mi le spunea bunica înainte să adoarmă.
Apoi, cele mai bune povești apăreau vara și nu făceau parte din lista de lectură recomandată la școală. Excludeau cuvinte complicate și tâlcuri din popor, dar cel mai important, îmi plăcea că surprindeau o realitatea foarte apropiată de cea pe care o trăiam.
Uitându-ne la adulții de astăzi, nu e de mirare de ce se pune accentul pe educația copiilor și poveștile cu care interacționează de mici. Conflicte micro și macro, bule, safe space-uri, toate ne duc cu gândul că educația ar trebui să fie un mijloc care să ne ajute să descoperim lumea dincolo de poveștile pe care ni le reiterăm. Când expui un copil, tabula rasa, unui mediu multicultural, variat în nuanțe, opinii, caractere și întorsături de situație, îl dai libertatea de a avea mai mult potențial în povestea pe care și-o va spune despre lume mai târziu.
De aceea, autorii cărților de copii abordează realități și probleme concrete, spuse pe înțelesul celor mici. Prima oară am dat peste „Experimentul Martinel” de Sînziana Popescu, o poveste a unui „pui de căpșunar”, rămas singur în țară. Răspunsul franc al Sînzianei m-a făcut să caut câte povești reale încap în universul lecturilor pentru copii: „Nu mi-am propus să zgudui din temelii universul cărților pentru copii, nici să stârnesc vreo revoluție, mi-am dorit ca acest roman să fie perceput drept ceea ce este: un experiment social făcut de o familie de oameni obișnuiți din România care încearcă să ajute, după puteri, un copil necăjit, lăsat singur în țară în timp ce mama lui e plecată să muncească în Spania.”
Așa am găsit cartea lui Randi Zuckerberg, „Dot”. Milenialii trăiesc cu tehnologia la dipoziția lor și uită de multe ori să facă o delimitare sănătoasă între mediul virtual și importanța conexiunilor umane legate în realitate. De ce este important să ajungă asta în mâinile unui copil? Pentru că reprezintă o lecție care nu le este spusă decât prea târziu, când păriții sau profesorii descoperă că cei mici sunt deja dependenți de ecranele telefoanelor.
„Feelings can be friends” de Gail Maisel abordează aceeași temă ca în Inside Out. Îi împinge pe copii să își recunoască sentimentele și să le înțeleagă, chiar dacă de multe ori, această căutare poate să fie inconfortabilă și poate prea puțin productivă. Totuși, a căuta dedesubtul unor reacții pentru a înțelege de ce și ce emoții stau la baza acțiunilor noastre face parte din inteligența emoțională pe care ar trebui s-o exersăm alături de copii mult mai des.
Malala’s Magic Pencil de Malala Yousafzai este varianta colorată și potrivită pentru copii a bestseller-ului „I am Malala”. Malala a fost activistă pentru egalitate în educație în Pakistan și ulterior a fost împușcată în cap de talibani, la doar 15 ani, așa că nu este niciodată prea devreme pentru copii să afle despre importanța educației și de ce femeile ar trebui să aibă aceleași șanse la educație, contrar canoanelor învechite, dar cel mai important, de ce, chiar și copil fiind, este nevoie să-ți faci vocea auzită într-o lume plină de adulți și lideri iresponsabili.
Reîntorcându-mă la mesajul Sînzianei, niciuna dintre cărțile astea nu va schimba lumea, însă lasă loc unei lumi în care ne putem încrederea în tineri și în care noi le oferim suport prin povești reale de la o vârstă fragedă, pentru că nu este niciodată prea devreme pentru a învăța.
Surse info: Scoala9.ro, theschoolrun.com
Surse foto: unplash.com
