Faptul că o bună parte din studenţii din Bucureşti nu sunt din oraş nu e o noutate. Însă nu cred că toţi beneficiază de atâta atenţie precum cei proveniţi de pe litoral sau de la munte.
Ştiu cum e să fii de la mare. Ideea că sunt născută în Constanţa a atras, de-a lungul timpului, multe reacţii curioase din partea oamenilor: unii îşi închipuiau că mă trezesc cu faţa spre mare; alţii spuneau, în glumă, că puteam să le ofer cazare dacă treceau prin zonă.
Pe măsură ce m-am îndepărtat de oraşul natal, s-au mai diversificat puţin şi opiniile. Ţin minte că, la facultate, cineva mă întrebase de ce eram în capitală, de vreme ce existau universităţi şi în sud-estul ţării.
Alţii doreau să ştie cum e să îl ai pe Mazăre ca primar, dar au încetat să mă mai întrebe asta anul trecut.
Într-un final, cred că cea mai entuziastă reacţie referitoare la originile mele poate fi rezumată la următoarele cuvinte: ,, Ai fost vreodată în Vama Veche?”, spuse de o colegă de facultate.
Da, am fost în Vama Veche. Cu toate că la un moment dat glumeam că mi-a plăcut mai mult să trec graniţa în Bulgaria, nu pot să zic că am urât-o. Dar nici nu pot să zic că e locul meu favorit.
Mai degrabă am sentimente amestecate pentru aceasta. Pe de o parte, gusturile mele muzicale se pot îmbina destul de bine cu ceea ce se ascultă acolo, aşa că nu văd de ce nu m-aş simţi bine.
Pe de altă parte, de fiecare dată când ajung în Vamă, simt că trăiesc oarecum în afara normelor de acolo. Nu am dormit niciodată cu cortul pe plajă: lipsa somnului mă împinge mai degrabă spre un loc confortabil decât spre nisip.
Nu am bifat nici măcar clişeele Vamei. Nu am plecat de acasă cu prietenii şi cu bani puţini pentru a mă întoarce apoi pe bani strânşi de la alţi vamaioţi şi nici nu m-am îmbătat până am vomitat. Nu am practicat nici nudismul, deşi nu am nimic împotrivă cu cei care fac asta.
Ai putea zice chiar că mi-am pierdut anii de liceu sau de facultate fără a face nebunii cu buzunarele aproape goale. Dar nu îmi pasă, pur şi simplu nu mă consider a fi foarte nonconformistă.
Cred că amintirile mele cele mai importante de aici au fost legate de nişte concerte. De vreme ce mie îmi place muzica live, pot confirma indirect că m-am simţit bine aproape de graniţă.
Şi, totuşi, încă mă simt ca şi cum ceva nu e bine în relaţia dintre mine şi acest sătuc.
Şi ştiu din ce cauză se întâmplă asta. Probabil pentru că mintea mea leagă locul şi de anumiţi oameni insuportabili. Genul de persoane care se plâng, fără să se uite la propria persoană, că Vama nu mai e ce-a fost şi că e populată de cocalari acum.
Contrar lamentărilor, mie mi se pare că distracţia a rămas la fel. Indiferent de gusturi, oamenii tot se vor aduna pe plajă să danseze pe muzica din difuzoare. Sentimentul de libertate încă persistă, iar barurile cunoscute încă există şi încă sunt frecventate de adolescenţi, studenţi sau adulţi.
În final, în ciuda contradicţiilor pe care le văd la Vama Veche, consider că spiritul a rămas aproape la fel. Da, există suficiente clădiri pentru a te convinge să protestezi pentru a salva Vama Veche, iar muzica din difuzoare nu mai e numai rock, dar sentimentul de libertate încă există, iar oamenii încă mai dansează pe plajă şi stau la focuri de tabără.
Căci, în fond, dorinţa de a fi liber nu ţine cont de vârstă, de muzică sau de aparenţe.
Voi de când nu aţi mai fost în Vamă? Cum vi s-a părut staţiunea la ultima vizită?
Şi, cel mai important, ce ar mai trebui schimbat la Vama Veche?
surse foto: metropotam.ro, studentdinprovincie.ro, ziuaconstanta.ro, bazarthostel.ro, i.gifntext.com, pinterest.com, commons.wikipedia.org, adevarul.ro
