Sătul de aceeași ciorbă sleită pe care de două săptămâni tot încercam să o arunc, dar din prea mare lene sfârșeam cu ea în farfurie, m-am hotărât, asta după ce am văzut urme de mucegai în oală, să îmi mișc cadavrul din casă și să-mi fac niște cumpărături. De fapt mi se terminase tutunul de rulat și cu ocazia asta mi-am zis că n-ar strica să experimentez ceva nou cum ar fi o plimbare mai lungă, să mai observ lumea din jur, după ce timp de o săptămână și jumătate n-am făcut nimic altceva decât să zac. Nu m-am mișcat mai mult de 4-5 metri: din pat în bucătărie, din bucătărie la toaletă și după toaletă înapoi în pat.
Îmi iau pantalonii scurți rupți între picioare, un tricou murdar de muștar și un hanorac rupt la mâneci, cu două numere mai mare. În picioare îmi pun adidașii mei preferați, niște chestii decolorate ce aminteau că ar fi fost cândva negri, rupți în talpă și prin vârfurile cărora îmi ieșeau degetele mari de la ambele picioare. Fără să am câtuși de puțin impresia că semăn cu Tommy din Trainspotting, ies din scara blocului și mă îndrept către un hypermarket, gândindu-mă să nu zăbovesc mai mult decât trebuie în actul meu explorator.
Însă de cum fac primii pași pe bulevard, un iz de sărbătoare mă lovește și rămân ușor debusolat. Paștele a trecut, iar până în decembrie mai sunt câteva luni bune și totuși sunt prea mulți polițiști care umblă după șpagă, prea mulți controlori care, spre uimirea mea, voiau să mă dea jos cu toate că îmi cumpărasem bilet. Nu prea aveam chef să mă cert cu ei, așa că am coborât fără prea multe insistențe; i-am înjurat și mi-am văzut de drum. Și cum nicio sărbătoare nu e completă fără ciorditorii de serviciu, am dat peste vreo doi care încercau să mă facă la buzunare. M-am uitat la ei, s-au uitat la mine, le-am zâmbit, le-am zis „Crăciun fericit!”, s-au speriat și, după ce m-au înjurat, au plecat.
Ajung până la urmă în magazin și merg, ca de obicei, spre sectorul de panificație, dar ocolind pe la raftul cu cărți. Nu prea te aștepți să găsești cine știe ce titluri valoroase, iar dacă totuși sunt, au grijă băieții să nu ți le poți permite.
De cum m-am găsit acolo am avut aceeași senzație că ceva straniu se întâmplă. În locul unde ar fi trebuit să se afle secțiunea de beletristică dau peste un mix omogen de cărți religioase și manifeste legionare. Părintele Cleopa mai că-i făcea cu ochiul lui Zelea Codreanu, Noua Dreaptă zâmbea oacheș de lângă Arsenie Boca, iar în vârf, ca un luceafăr patriarhal, trona Biblia, îmbrăcată ademenitor în piele roșie, cu o cruce aurie și o hârtie mai fină ca Zewa Deluxe. Cred totuși că mai mult m-a atras faptul că lucrarea domnului era la ofertă. O răsfoiesc preț de 2-3 minute cât să mă conving că n-au camuflat-o martorii lui Iehova, dar după ce văd impunătoarea siglă a Arhiepiscopiei Bucureștilor și binecuvântarea lui Dani sunt pe deplin încredințat că o vreau. Mă cam plictisisem de Welsh și mi-am zis că am nevoie de ceva puternic.
Ridic un exemplar cu țipla pe el și, spre fericirea mea, mă lovește brutal inspirația și mă gândesc să mă uit la preț. OFERTĂ: 59 de lei. Mă uit în portofel și constat că mai am doar 40 de lei, deci cum aș da-o tot n-o s-o iau. Mă mulțumesc cu monumentala lucrare a lui Zelea Codreanu: „Pentru legionari”, consolându-mă cu gândul că mă iartă Dumnezeu. Plus de asta, ar fi însemnat să-l fac, fie și pentru o clipă, pe preafericitul și mai fericit, iar datoriile în care mă găsesc mi-ar cauza grave mustrări de conștiință. „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.” Sunt totuși norocos că aproapele meu se află destul de departe și nu trebuie să-l iubesc decât foarte rar.
Pe de altă parte, mă gândesc la prețul, puțin spus impropriu, pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel ca la o strategie de testare a credinței. Cu cât ești mai necredincios cu atât ți se pare mai scump. Totuși, în logica mea de fier există un paradox.
În urma unui sondaj realizat în 2012 de WIN-Gallup International, „The Global Index of Religiosity and Atheism”, România se află pe locul șase mondial, printre popoarele credincioase. Același sondaj a corelat gradul de sărăcie cu credința și a rezultat, fără nicio surpriză, că popoarele mai sărace sunt mai credincioase. Desigur, gagiii de la patriarhie nu cred să fi aflat asta, căci, dacă ar fi aflat, probabil ar fi fost de acord cu impozitarea veniturilor sau măcar cu micșorarea salariilor. Conform „Cuantumului indemnizaţiilor/sprijinului lunar alocat personalului din cadrul unităţilor de cult religioase conform Legii nr. 284/2010 coroborat cu Legea nr. 285/2010, OUG nr. 19/2012 și OUG nr. 103/2013”, mult preafericitul câștigă pe lună de fix 10.372 ori mai mult decât mine, iar tot ce face e să mă dezguste.
Îmi las gândurile revoltate între rafturile legionarilor protejați de preoți arhetipali, vestigii uitate ale unei smerenii prost înțeleasă, și mă duc să-mi iau pâinea cea de toate zilele. Mă mai opresc de câteva ori, îmi iau un Heineken, niște tutun vrac și apoi plătesc. 39 de lei, dar n-are să-mi dea rest așa că mai cumpăr un pachet de gumă. Îmi bag căștile în urechi și, ca printr-o coincidență subtilă, mă gâdilă în timpane „Lazăr frate” de la frateleNORD.
Fredonez până ajung în fața blocului, când mă lovesc de reflexia mea din geamul de la intrare și constat refractar că mi-ar trebui alte haine. Cel puțin alți adidași, nu de alta, dar am călcat într-o baltă și simt cum mi s-au udat șosetele și, cum de obicei le arunc în loc să le spăl, în curând n-o să mai am ce să pun în picioare.
Până una-alta, nevoia de haine noi îmi trece, ies pe balcon, îmi rulez o țigară și mă pun pe citit. Băiat deștept Codreanu ăsta, da’ cam prea era pe filmul lui.
Surse fotografii:culturaortodoxa.wordpress.com, curierul-iasi.ro, arhivă personală
