…în care individul nu mai există ca individualitate, sentimentele nu mai există nici măcar în ipostaza de concept, iar singurul țel este fericirea comună, toate acestea pentru o stabilitate precară a unor societăți de consum automatizate.
Toți suntem ai tuturor.
Lumea nouă a lui Huxley este una în care imaginea divinității, existența unui dumnezeu al spiritului, este înlocuită cu cea a industriașului Henry Ford. Pornind din acest punct se conturează o societate distopică în care viața individului este strict legată de comunitate, un periplu sacadat începând cu conceperea și decantarea sa în laboratoare și până în momentul incinerării în spații speciale ce recuperează fosforul degajat în urma arderilor. Un spațiu în care toată lumea se împreunează cu toată lumea cu o nonșalanță de-a dreptul molipsitoare.
În acest sens, noțiunile unei lumi normale sunt anulate. Conceptele lumii vechi precum mamă, tată, familie devin de-a dreptul obscene, clasele sociale nu se mai împart în funcție de standarde pecuniare, ci în funcție de ovarul din care au rezultat, nivelul de oxigen la care au avut acces embrionii sau diversele etape de condiționare de pe banda dezvoltării. Astfel rezultă 5 clase: Alfa, Beta, Gama, Delta și Epsilon; Alfa – clasa conducătoare în subordinea căreia intră celelalte 4 – Epsilon – cea mai de jos, similară cu clasa muncitoare mizerabilă, reprezentanță a celor limitați, lipsiți de orizonturi, fără de care însă, societatea nu poate avansa.
Noul laitmotiv este fericirea colectivă, iar dacă ai cel mai mic dubiu că nu ești fericit, ai la dispoziție soma, un halucinogen puternic. Vrei o mini-vacanță? Iei un gram. O vacanță prelungită? Ia 2 grame. Vrei să sfârșești într-o gaură neagră? Ai înțeles ideea.
Ford l-a înlocuit pe dumnezeu („Sfinte Ford!″), crucea a fost înlocuită de „T-uri″ (aluzie la modelul T produs de compania Ford), problemele substituite de soma, iar viviparitatea de producția embrionară în masă.
Și totuși ai senzația că lipsește ceva. Societatea, în accepțiunea normală a cuvântului, a fost eradicată? Nu, există și este delimitată de garduri de înaltă tensiune. Rezervații de sălbatici, oameni neîmblânziți care aleg în continuare să copuleze, să nască și să moară. Aleg libertatea în detrimentul fericirii și al securității sau, altfel spus, ilustrează teza lui Benjamin Franklin:„Cine renunță la libertate de dragul siguranței, le va pierde pe amândouă.“
Totuși, acțiunea devine interesantă în momentul în care unul dintre acești sălbatici ajunge în civilizație și începe să recite Shakespeare. Atunci începe „furtuna″ ce scoate la iveală esența din „minunata lume nouă″, dublată de paradoxul acestui sălbatic născut dintr-o Beta și un tată ajuns DCIC (Directorul Centrului de Incubație și Condiționare).
Sălbaticul ajunge să cunoască fiorii dragostei, dar sistemul axiologic al său nu corespunde cu cel al noii lumi, ajungând să declame ceea ce ar fi trebuit să fie ființa adorată drept târfă, „sfruntată târfă.″
În final, „picioarele se întoarseră spre dreapta: nord, nord-est, est, sud-est, sud-sud-vest. Apoi făcură o pauză și, după câteva clipe, tot fără pic de grabă, se răsuciră spre stânga: sud-sud-vest, sud, sud-est, est…″
Dacă Dostoievski spunea că „omul este singurul animal capabil să se adapteze în orice situație″, eu spun doar:„ce frumoasă-i omenirea, minunată lume nouă!″
Surse fotografii: mrcusick.blogspot.com, evobook.ro
