Bogdan Popa sau, după cum îl știu unii prietenii, „Pierre” este un tip foarte relaxat, mereu pus pe glume, genul de om care atrage energii pozitive și face totul pentru ca cei din jurul lui să se simtă excelent. Mi-a captat și mie atenția datorită pasiunii pe care o are pentru fotografie. Se făcea că era o seară obișnuită de sâmbătă, în care eram cu niște prietene, și coincidența a făcut să fie și domnul în cauză prin preajmă. Printre suspinele nemților și uralele românilor care susțineau echipa Ghanei, am reușit să aflu câte ceva despre el. Băiatul mi-a povestit ce face și cât ai spune „say cheese” am stabilit că ar fi un win-win pentru amândoi dacă ne-ar răspunde la câteva întrebări. Iată ce ne-a povestit!
1. Când a început pasiunea ta pentru fotografie?
Pasiunea mea pentru fotografie are rădăcini foarte adânci. Când eram mic, scriam poveşti zilnic: ştiinţifico-fantastice, psihologice, whatever, şi la un moment dat m-am gândit, bă, cum pot eu să transpun poveştile astea în imagini? Aşa i-am cerut mamei mele o cameră. Ea mi-a cumpărat un Canon şi astfel mi-am dat seama că îmi place fotografia.
2. Ce simţi atunci când ai aparatul în mână?
Simt nevoia unui cadru perfect, OK, asta probabil este dorinţa oricărui fotograf, să scoată cel mai bun cadru din subiectul din faţa lentilei. Însă, na’, niciodată nu suntem mulţumiţi şi în felul acesta avem puterea de a evolua, pentru că mai avem de muncit până la acel cadru.
3. Ce-ţi place cel mai mult să fotografiezi?
Oameni. Oameni îmi place cel mai mult să fotografiez. Aşa simt, am impresia că am câte ceva de învăţat de la fiecare om fotografiat, despre caracterul lor, despre psihologie în general. Prin intermediul lor învăţ să fiu o persoană mai bună. Că ai posibilitatea să vezi naturaleţea cuiva, să vezi omenia, fix înaintea acelui moment când „îşi ia poziţia de fotografiat”. Atunci modelul meu este cel mai relaxat, ştie că urmează să stea într-o anumită poziţie pentru cadru, ştie că nu va mai fi relaxat. Iar momentul de după, umerii care se relaxează brusc şi zâmbetul de după o şedinţă lungă… Priceless!
4. Cine te-a susţinut?
Mama. După care restul familiei şi prietenii. Mama m-a susţinut prima, logic, pentru că la urma urmei de la ea a venit şi camera, iar prietenii au fost acolo: „Da, frate, îmi place ce faci”, „Ai putea să schimbi -aia- data viitoare” sau „Îmi faci şi mie? Am mai fotografiat ca model.” Și aşa am ajuns să fiu cunoscut ca şi fotograf în grupul meu de prieteni.
5. Ce consideri că te diferenţiază de ceilalţi fotografi?
Viziunea. Viziunea mea este diferită de cea a altor fotografi, de fapt, nu doar a mea, viziunea oricărui fotograf este diferită de a celuilalt. La urma urmei, asta ne diferenţiază când suntem atât de mulţi implicaţi în fotografie. Chiar dacă sunt la început, eu am o viziune, bună sau rea, și ea ne diferenţiază, pentru că tehnica o ştim cu toţii.
6. Care este cea mai mare gafă pe care ai făcut-o de când te-ai apucat de fotografie?
Cea mai mare gafă, la mine, probabil că nu a ţinut de o fotografie în sine, ci de o întâmplare, şi anume, odată când mergeam la bunici (Oraşul Bolintin), m-am urcat cu aparatura după mine într-un maxi taxi, am lăsat aparatura acolo şi l-am întrebat pe şofer „Ia zi, domne’, cât mai stai, pot lăsa şi eu astea aici?”, pentru că voiam să cumpăr nişte merdenele pentru bunica de la o patiserie ce era cam departe de maşina asta. El a zis „Da, da, cum să nu.” Super. Fix când mă întorceam cu merdenelele atârnate aşa, ce să vezi, unde e Maxi-Taxiul, frate, a disparut, poate a fugit cu aparatura? Îţi dai seama ce speriat eram îmi ziceam „bă, unde a maşina, a fugit cu camera mea, cred că s-a uitat în genţile mele, ce-o fi zis, mamă ce de aur, hai să fug”. Dă-i şi caută, Bogdane, fugeam pe străduţele alea de nebun, pe lângă autogară, cu nişte merdenele în mână căutând un mare Maxi taxi. Imaginaţi-vă!
Mă întorc pe unde parcase el prima dată, nu era acolo, mă uit, prin stânga, prin dreapta şi când să zic că gata, mă duc acasă, că am obosit, bam, mare claxon ce mă trezeşte din orice gând de dus acasă. Din spatele meu se auzea, venise ăsta cu Maxi-Taxiul lui nebun, ţipând, că m-a căutat o grămadă, că avea impresia că am fugit eu. Da! Fix eu! Las aparatura la tine şi fug, genius!
7. Ce ai vrea sa îmbunătăţeşi la fotografiile pe care le faci?
Aş vrea să îmbunătăţesc echipa. Bine, de fapt aş vrea să-mi fac o echipă, să am echipa mea, după care voi vorbi de îmbunătăţit. Pentru că fotografia, mai ales cea de studio/fashion/portret beauty, ţine de echipă, fotograf, model, retoucher, Make Up Artist, Hair Stylist, Stylist, Producător, Asistent, Haine, etc. etc. etc. Echipa este foarte importantă, iar rezultatul este infinit mai bun cu o echipă în spate.
8. Ce tip de fotografie consideri ca este supraestimată?
Nu cred că există un tip de fotografie „supraestimată”.
9. Ce a însemnat pentru tine participarea la expoziţia „LABYRINTH”?
A însemnat mare lucru pentru mine pentru că a fost pentru prima şi prima dată când am participat la aşa ceva, prima dată când am fost expus, probabil nu o să uit feeling-ul ăla când mi-am văzut fotografiile printate… prea tare. Asta m-a ambiţionat enorm de mult, mi-am dat seama că trebuie să evoluez rapid, dar de data asta gândindu-mă puţin înainte să mai postez ceva. Cele două fotografii, una la secţiunea „Portret” şi una la secţiunea „Fine Art”, au fost ca un „Da, trebuie să continui”, ca un Like din partea criticilor sau ceva de genul acesta.
10. Pe cine recomanzi în acest domeniu?
Dacă tot fotografiez Portrete/Fashion/Beauty şi altele prin studio, o să recomand tot đin acelaşi domeniu fotografic, chiar dacă este foarte greu, fiindcă îmi plac foarte mulţi, începând cu cei populari de la noi ca Christina One, Andreea Retinschi, Daniel Ilinca, Tibi Clenci, Dragos Borcanea, până la cei apropiaţi precum Laura Caraculacu, Mihai Iancovici sau restul colegilor de la Spectrum Photostudio… plus mulţi alţii! Ador să menţionez oameni tari! Nu există job-uri aşa?
Mai multe despre cum vede el fotografia găsiți pe site: https://www.facebook.com/bpopa
Sursă foto: http://www.bpopa.ro/
