Îndrăgostit de teatru şi de muzică încă din copilărie, Bogdan Olaru este un artist în adevăratul sens al cuvântului. Actualul solist al formaţiei Trupa Veche şi-a urmat idealurile şi a reuşit să obţină rezultate demne de admirat. El spune că acesta este doar începutul. Haideţi să îl cunoaştem un pic mai bine!

 

Părinţii tăi ce părere au avut despre dorinţa ta de a face teatru/muzică?

Ca orice părinte care vrea binele progeniturii, m-au sfătuit să îmi aleg şi o alternativă. Îţi dai seama, nu puteau să zică: “Bine tătuţu, cum vrei tu. Dacă rămâi fără pâine, o să-ţi dăm noi.”

Ulterior şi-au dat ei seama că personalitatea era formată, chiar dacă vorbele mari ieşeau dintr-o guriţă încă neformată. Când am început să recit şi să scriu poezii, pe la 10 anişori, şi-au dat seama că aşa o să rămână. Cât despre muzică, ei bine talentul nu se comentează. Uneori soarta te alege, nu invers.

Ştii că cele mai sincere şi mai greu de impresionat persoane sunt copii aşa că sunt curioasă să aflu ce îl atrăgea pe un copil de 6 ani la teatru?

Să mă gândesc. M-a atras puterea actorilor de a se dedubla. Am realizat faptul că reprezentau o altă eră, o altă modalitate de exprimare, în ciuda faptului că erau şi ei oameni, ca noi toţi. Primul spectacol de teatru văzut a fost cu părinţii mei, la teatrul Marin Sorescu, din Craiova. Piesa de teatru se numea „Medeea”. Actorii ăia mi-au schimbat viaţa şi vreau şi eu puterea asta de a schimba cursul vieţilor, care poate fără actorie se pierdeau în giumbushlucuri de doi lei. Sau poate ajungeam director de bancă, cine ştie?

Sunt convinsă că în drumul tău spre a-ţi urma acest vis ai avut şi câţiva profesori care te-au îndrumat, inspirat. Vorbeşte-mi un pic despre ei.

Păi, mulţumesc părinţilor mei, care au primit harul de a mă susţine în drumuri care la început păreau fundături. Ai mei m-au crescut cu poezii, muzică bună şi o libertate atât de bine organizată încât nu-mi mai dorea un alt tip de libertate. Până la urmă, să creşti într-un orăşel din care lumea pleacă şi nu mai vine e destul de complicat să-ţi urmezi chemarea. Cred că aşa se numeşte: Chemare. A doua tură de profesionişti care s-au ocupat de creşterea mea artistică au fost domnul dramaturg şi regizor Stefanis Lupu, la Şcoala de Arte Octav Enigarescu, din Târgovişte, iar pe partea muzicală a avut grijă doamna Adela Dutu să mă formez cum trebuie, tot în cadrul şcolii de arte. Dar mai întâi şi mai întâi, muzică am inhalat-o în doze destul de mari la Clubul Copiilor, din Moreni, alături de doamna profesoară Daniela Călinet. Iar de la distanţă şi neştiind că o face, omul care m-a făcut să continui a fost şi întotdeauna va rămâne regretatul maestru Ştefan Iordache.

Mi-ai spus că la 14 ani ai urcat prima dată pe scenă. Ce ai simţit atunci? E totuşi o vârstă fragedă.

Scenă a fost foarte primitoare cu mine. Am simţit plăcere în a stârni râsete, sau clipe profunde, în minţile privitorilor. Iar când cele 2 arte s-au îmbinat în viaţa mea, deja totul ieşea foarte lejer. Mi-a plăcut. A fost destul de tensionat momentul primei apariţii, dar emoţiile au fost constructive. Fiecare picătură de sudoare a fost pentru un „MAI BINE” al meu.

Mulţi tineri nu dau la teatru din cauza prejudecăţilor legate de faptul că actorii la noi în ţară mor de foame. De ce ar trebui să urmeze facultatea de teatru?

Teatrul nu e pentru oricine. Nu poţi în orice clipă să te sui pe scenă şi să ai puterea să scoţi şi primul cuvânt. Din păcate, din ce în ce mai mulţi cred că dacă termini o facultate de teatru ieşi artist. Nu! Facultăţile de arte, în general, dezvoltă un har. Dacă harul lipseşte, e mult mai bine să îl cauţi undeva unde simţi tu ca o să apară. Dacă tu crezi în tine, s-ar putea să te dezvolţi afon, sau cabotin, pentru că nu accepţi părerile privitorului. Până la urma privitorul te acceptă ca pe un artist şi nu ca pe un măscărici. Daţi oameni buni la teatru, dar pregătiţi-vă de muncă. Şi staţi liniştiţi, din teatru ies bani destul de mulţi, trebuie numai să dovedeşti lumii că îi meriţi. Pe scena nu poţi păcăli la rest.

Felicitări pentru performanţa de a fi ales dintre atâţia oameni pentru a fi solistul formaţiei Trupa Veche. Ce piesă ai cântat la audiţii?

Piesa şi ordinea intrării în audiţii/spectacol, pentru că a fost pus pe scenă Silver Church, a fost trasă la sorţi. Nu ştiu cum s-a făcut că am tras „Nu am chef azi”, ca piesă şi am primit numărul 1 în specatcol, dezchizându-l. A fost tare. Emoţii mari. Publicul a votat care sunt cei 3 care vor rămâne în finală, ulterior colegii mei de trupă (Liviu Mănescu, Traian Bălănescu, JaJa Sandu şi Doru Cinca) alegându-mă pe mine.

Ce te satisface mai mult, teatrul său muzica? 

Se combină perfect pe scenă. Avându-le pe amândouă (asta mi s-a spus şi mie) ai un avantaj extraordinar de mare. La actorie trebuie să simţi ritmul spectaolului şi pe scena muzicii rock, trebuie să transmiţi publicului mesajul din versuri. Cum noi mergem pe un rock teatral, totul mi-a picat mănuşa.

Cum ţi s-a schimbat viaţa în momentul în care ai devenit solistul trupei? 

Păi unu la mână, nu am mai avut timp să mai merg la facultate, motiv pentru care am luat decizia, împreună cu colegii de trupa şi părinţii, să mă mut la o facultate cu plată, în care prezenta nu e punctată. Oricum, în facultate înveţi bazele. Ulterior, tu ca om trebuie să te dezvolţi. Au apărut turnee în ţară, apariţii tv, piese la radio, videoclipuri, lume „bună”. Totul a început să ia amploare şi, culmea, am fost pregătit. Drept urmare, creştem şi creştem frumos, după părerea mea.

Care este piesa ta preferată dintre cele compuse? Compui făcând analogie cu propria ta viaţă sau iei exemple fictive?

Piesa mea preferată? Păi ţinând cont că toate îmi sunt „copii”, e ca şi cum mama ta l-ar alege pe fratele tău, în loc să vă crească pe amândoi în aceiaşi dragoste. Nu am una preferată. Mesajele sunt diferite. Unele sunt cu supărări, unele cu foste iubiri. Unele cu actuale iubiri. Unele pur şi simplu le creem pentru a emite fericire, sau raze de soare. Piesa preferată? Le creştem pe toate cu acelaşi număr de corzi, clape, tobe şi voci. Cât despre modalităţile de a face o piesă şi de zonele de inspiraţie, acestea trebuie să aibă un punct comun în viaţa ta. Altfel cânţi nişte cuvinte care se aud drăguţ, pe un fond sonor. Asta fac trupele care cânta pentru bani. Noi cântăm pentru artă. Banii vin odată cu publicul numeros şi cu adevărul pe care i-l transmiţi.

Ce planuri ai pentru viitor?

Viitorul vreau să fie la scară mare. Vreau să ne facem văzuţi şi prin străinătate, unde muzică adevărată încă respiră adânc, nu doar scoate capul din când în când din apă. Vrem să lansăm albumul la care lucrăm de zor. Albumul se numeşte „Nimeni nu mă poate opri” şi avem foarte mare încredere în el. Cât despre teatru, nu vreau să ţintesc sus, că se poate cădea de acolo şi te loveşti destul de rău. Vreau să terminăm specatcolul pe care îl pregătim la Şcoala de Arte unde am şi absolvit. Regizorul şi dramaturgul piesei e tot Stefanis Lupu, care ne-a şi iniţiat în viaţa asta. Premieră o să fie în Târgovişte, pe 20 aprilie. Poate veniţi să o vedeţi. Spectacolul e o comedie. Transpirăm mult ca să readucem zâmbetele. E din ce în ce mai greu să îndepărtezi ridurile de tristeţe de pe fetele românilor, dar mulţi dintre ei speră la mai bine, ca şi noi de altfel. Pe urmă o să vedem ce va veni. Oricum ar fi, întotdeauna lucrăm la ceva nou. Aşa avem puterea de a merge mai departe. Sper că şi publicul să fie de partea noastră. Fără el oricum nu însemnăm nimic. Iar piesele mele de teatru, care mi-au „mâncat” zeci de nopţi, sper să-mi lumineze în viitor mii şi mii de zile. Vă voi ţine la curent cu reprezentaţiile. Sper să fie un curent continuu.

Ce îi sfătuieşti pe tinerii care iubesc arta şi frumosul ca şi tine? Ţara noastră nu le oferă prea multe posibilităţi artiştilor, să zicem. Merită să îşi urmeze idealurile?

Fiecare om merita să îşi urmeze visul. Cu muncă şi implicare găseşti căile ca să ieşi în faţă. Nu trebuie să fii lacom. Dacă oferi, cu siguranţă trebuie să primeşti. Ulterior, tragi o linie. Poate că ai oferit un pic mai mult decât ai primit, dar în artă, cea mai mare plată e să-ţi fie rostit numele şi aplaudat. Dacă primeşti asta, e imposibil să nu duci o viaţă decentă. Oricum, „trend-ul” e să ne dorim mai mult decât putem duce. Trebuie să ne mai liniştim un pic, ca popor. Dacă o să avem răbdare, ne dăm seama că mai intens e dansul pe o baladă, decât pe o boxă, cu sticla spartă la picioare.

Sursă fotografie : arhivă personală

Redactor : Mădălina Ispas

 

Comentarii

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here