Ingmar Bergman e un regizor care mi se pare mie, se află-n preferințele fiecărui cineast. Dacă ar fi să explic eu ce anume mi se pare atractiv la el, aș spune că-mi place că este foarte atent la relațiile interumane, că mizează pe interacțiunea personajelor și ne pune în imagini istoria conexiunii dintre ele. Într-un final, înțelegem de ce se comportă cum se comportă unele cu celelalte, care-s motivele care le-au adus în ipostazele în care sunt în prezent și ne pune inevitabil pe gânduri. Fie pentru că reușești să te pui în locul cuiva, sau pur și simplu pentru că-nțelegi și ajungi să te atașezi de personaje din varii motive.
Eu nu sunt cunoscătoare în profunzime de Bergman. Mi se pare că trebuie să-i vezi și să-i revezi filmele ca să ajungi să te declari cineast „bergamian“. Cert e că surprinde interacțiunile fruste în moduri care te pot duce ușor pe căile introspecției.
Autumn Sonata mizează pe relația mamă-fiică. Charlotte este interpretată de Ingrid Bergman și joacă rolul mamei Evei (Liv Ullmann, care apare în numeroase filme ale regizorului) și Helenei (Lena Nyman). Charlotte este o pianistă de succes ce decide să-și viziteze fiica la țară după 7 ani în care acestea nu s-au văzut. Deși Eva încearcă să-i facă pe plac mamei sale și să aibă o relație civilizată cu ea pe parcursul șederii sale, tensiunea dintre ele este resimțită după câteva interacțiuni. Cel mai mult, aș spune eu, în secvența în care acestea cântă la pian pe rând.
Eva are resentimente față de mama ei pentru că și-a pus cariera mai presus de ea încă din copilărie. Și poate și pe fiica cealaltă, Helena, care suferă de un handicap serios, nefiind capabilă să articuleze cuvinte, exprimându-se prin zgomote de neînțeles. Charlotte nu este mulțumită de faptul că cele două fiice ale sale locuiesc împreună și e încă devastată de moartea recentă a partenerului de viață.
Sentimente suprimate sunt scoase la iveală prin prisma unui dialog ce are loc într-o noapte între Charlotte și Eva. Cea din urmă începe să-i reproșeze mamei sale tot ceea ce a fost sau mai exact n-a fost în cadrul relației mamă – fiică în copilăria sa. Pe un ton pe alocuri ridicat, aceasta reușește să pună-n imagini și cuvinte modul în care s-a simțit decurs de ani întregi și evident se simte în continuare. Pentru câteva momente am impresia că rolurile se schimbă și mama îi ia locul fiicei, fiind slabă și dependentă.
Un film de care nu știu dacă s-ar bucura oricine. Dar merită mai mult de o vizionare.
Redactor: Alexandra – Georgiana Andrei
Sursă fotografie: www.necessarymeans.files.wordpress.com
