,,Oricât de ocupat ai fi, trebuie să găseşti timp că să citeşti. Altfel vei capitula în faţa ignoranţei”, spunea Confucius. Cartea este o poartă de evadare spre o lume inedită şi, totodată, cheia care deschide cele mai importante uşi ale înţelepciunii. De câte ori nu vi s-a întâmplat să vă regăsiți eul printre rândurile unui roman ? Un cuvânt ori o alăturare fericită de termeni te transpune instant într-o stare profundă de creare a sensurilor trăirilor interioare. Există cărți ce-au făcut istorie și citate măiestruos zugrăvite de un pictor al cuvintelor, care rămân permanent pe pânza sufletului tău. Am făcut o selecție cu câteva citate din cărțile care mi-au rămas întipărite în suflet încă din timpul liceului și care mă urmăresc adesea moralizatoare și-n prezent.
Maitreyi este un roman erotic, realist scris de Mircea Eliade. A fost pentru prima oară publicat în 1933 și s-a bucurat de popularitate în întreaga lume, fiind tradus în multe limbi. Eroina romanului, Maitreyi Devi, fiica unui mare filozof indian, Surendranath Dasgupta, trăiește o dragoste mistică, s-ar putea spune, cu autorul cărții.
,,Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut sa treacă în mine toată, aşa cum trecuse sufletul ei’’.
,,Nimic nu durează în suflet. Până şi cea mai verificată încredere poate fi anulată de un sigur gest.”
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman scris de Camil Petrescu și publicat în 1930. Autorul surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conștientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăiește tragismul unui război absurd, văzut ca iminență a morții.
,,Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.’’
,, Iubeşti mai întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită.”
,,Negreşit, oamenii sunt şi buni şi răi, dar e necesar să se precizeze în ce împrejurări. Trei nule puse înaintea cifrei una sau după ea, nu înseamnă acelaşi lucru.”
Invitaţie la vals este un roman de dragoste scris de către Mihail Drumeş. Printre scrierile autorului se numără și Elevul Dima dintr-a şaptea şi Scrisoare de dragoste. Romanul prezintă viaţa personajului principal masculin, felul în care se dezvoltă acesta, cum gândeşte şi nu în ultimul rând…cum iubeşte. Obişnuit să îşi seducă amantele, să le aibă şi apoi să le părăsească, numai de dragul sentimentului de măreţie, trufie, pe care îl simte atunci când ele îi cerşesc împăcarea, el îşi primeşte pedeapsa prin dragostea vieţii sale, Mihaela.
,,În definitiv, ce e dragostea decât o taină pe care o ascund îndrăgostiţii şi o poartă în umbră, de frica luminii? Îndată, ce taina se dă pe faţă, dragostea veştejeste, îşi pierde frăgezimea, vraja devine ceva obişnuit, de toate zilele.”
,, Iubirile mari sînt tocmai acelea de care te îndoieşti mai mult”
,,Bărbatul, datorită eului său aşa-zis „superior”, se dă dragostei cu prudenţă, păstrând rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează măcar parţial echilibrul. Pe când noi, femeile, când iubim, ne dăm integral, mistuindu-ne în aşa fel, încât nu ne rămâne decât umbra celor ce am fost.”
„Marile dureri nu dor la început. Sînt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă.”
,,Numai lipsa unui obiect ori a unei fiinţe, care ne-a aparţinut o dată, ne pune la lumină adevaratul preţ.”
,,Iubirea la care răspunzi nu e decît jumătate iubire. Chiar mai puţin decât atât. Dacă te sărutam o dată, îmi întorceai zece sărutări la loc şi nu eram lacomă după ele pentru că mi le dădeai din belşug. Acum, acum să mă fi lăsat să te sărut, când nu mai era cu putinţă. Ai fi ştiut ce înseamnă o sărutare. Şi aş fi ştiut, bineînţeles, şi eu.”
La aproape 20 de ani de la ultima reeditare, Editura Cărțile Tango publică Pânză de păianjen de Cella Serghi, unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura română. Glisând între spațiul vrăjit de la Balcic și tumultul Bucureștiului interbelic, eroina Diana Slavu își trăiește iubirile cu deznădejde și demnitate, luptându-se să evadeze din pânza de păianjen a unei existențe cenușii, marcate de apăsarea sărăciei și a inconsecvenței celor din jur. Orice ființă care-a avut puterea să-și urmărească, cu ochi lucizi și uimiți, propria devenire, orice femeie care măcar o clipă s-a simțit încorsetată de condiția sa strâmbă într-o lume care nu mai are puterea să-și asume răspunderile iubirii împlinite se poate recunoaște în povestea superbă de viață și de dragoste fără odihnă a Dianei Slavu.
,,Dacă joci la loterie, poţi să câştigi sau să pierzi. Dar dacă nu joci… Mi se pare că ai atât de puţin acum, că nu ai ce pierde jucând. Deci, trebuie să încerci!”
,,Oamenii sunt chinuiţi de nelinişti, de îndoieli, de întrebări fără răspuns. Pentru oricine realitatea poate fi şi altfel, adevărul poate fi altul. Toate aceste îndoieli sunt ca microbii din organism, care pot lupta cu cei care îi atacă din afară.”
,,Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.’’
La o conferinţă de la Institutul Francez de pe bulevardul Dacia, Mirona face cunoştinţă cu „un bărbat impunător, greoi, cu părul ca zăpada”, care, când află că scrie literatură, o invită la cenaclu să citească ceva. „Maestrul” e, desigur, E. Lovinescu, surprins dintr-o singură trăsătură de condei, cu spiritul său curios şi generozitatea fară de începători, dar şi cu mania – nevinovată – de a-i „boteza” cu pseudonime convingătoare: „Mirona? repetă maestrul mirat. E ingenios, dar prea căutat, neverosimil… Să vii să-mi citeşti ceva. Lasă că-ţi găsesc eu un alt pseudonim. Şi, potrivindu-ţi ochelarii, ca un profesor care nu se decide să-ţi pună o notă de trecere: Vino duminică la cenaclu, domnişoară Mirona…”. La capătul lecturii acestui roman, Cartea Mironei, scris cu vervă şi cu sensibilitate feminină, cititorul va rămâne cu imaginea unei epoci istorice tulburate de mari prefaceri, în care o fată idealistă îşi caută drumul, crezând cu încăpăţânare în destinul ei de scriitoare. Narator şi personaj în acelaşi timp, ea trăieşte deopotrivă în realitatea Bucureştiului şi a Parisului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi în ficţiune, alături de fascinata şi misterioasa bunică Fana.
,,S-ar fi spus să cerul şi stelele se oglindesc pe pământ, ca într-o apă. Erau licurici, erau firimituri ca de sidef, diamante sau numai bucăţele de sticlă, sau poate stelele care cădeau se prefăceau în licurici şi în pietre scumpe? Şopteau gâzele între ele, sau foşneau frunzele? Oare aşa era zumzetul, viaţa, taina pământului noaptea? M-am gândit că poate această destrămare dulce, această încătuşare plăcută, până la durere, aceste aripi care îmi creşteau, trebuie să fie ceea ce oamenii mari înţeleg prin cuvântul <<iubire>>, şi, o clipă mi s-a părut că viaţa e numai mângâiere, cântec, iubire…“
,,Aş fi vrut să-i răspund: Da, eram acolo, şi tu, ca un mare meşter pescar, ai aruncat de departe undiţa şi mi-ai prins inima. De atunci sunt îndrăgostită de tine, şi tu habar n-ai. Sau poate dinainte…“
,,Nu, n-am nevoie de scuze. Mi-era dor de iubire… Un dor vechi şi cumplit. Şi poate o veche teamă de a trece prin viaţă fără să trăiesc, fără s-o fi trăit.“
,,Dragostea mea nu-i nici rătăcire, nici zigzag de încântare supremă şi disperări fără fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil şi pentru totdeauna…“
Redactor: Alina Mocanu
Fotograf: Oana Dobrescu
Surse: goodreads.com
wikipedia.ro
citatepedia.ro
litera.ro
