„Atacul de panică este una din cele mai frecvente situații pentru care se ajunge în cabinetul psihologului, iar statisticile spun că una din trei persoane are, la un moment dat în viață, un atac de panică.” – este primul lucru oferit de Google în căutarea unei explicații la acest subiect.
Tulburarea de panică debutează și este prevalentă, de obicei, persoanelor care au depășit vârsta de 20 ani. Atacul de panică, în particularitate, este o anxietate episodică însoțită de frică intensă și disconfort, care atinge o durată de cca 10 minute, elementul declanșator al atacului fiind pe cât de individual, pe atât de greu identificat. Manifestările acestuia, însă, sunt comune: palpitații, senzații de sufocare, disconfort abdominal, disconfort toracic, greață, leșin, depersonalizare, frica de a pierde controlul sau de a înnebuni, frica de moarte.
Totuși, ce sunt atacurile de panică, de unde provin și încotro merg? Este aceasta o problemă de natură medicală, psihologică, psihiatrică sau spirituală?
În orice caz, problema pare a fi, inițial, una de natură medicală, deci pacienții își fac zeci sau chiar sute de investigații, în speranța cel puțin de a înțelege ce li se întâmplă.
Am terorizat lumea medicală din oraș
„Am terorizat lumea medicală din oraș, ajungeam să merg acolo de 3 ori pe zi și la un moment dat, medicii îmi spuneau să mă adresez unui psiholog și că nu e o rușine să merg acolo, dar pentru mine era foarte frustrant, pentru că somatizările erau foarte puternice și aveam impresia că mor.”
Din spatele ușii din capătul holului, răsari o siluetă cu mers săltat și voce vivace, care parcă se îmbiba în pereții de culoare deschisă ai spitalului. Zâmbetul de copil, optimismul și cuvintele înțelepte, care îi urmau pretutindeni alura, o caracterizau pe Cătălina. În iarna anului 2018, odată ce a descoperit că suferă de Tulburări de panică, ea și-a început lupta cu una dintre cele mai comune probleme de natură psihologică din sec. XXI. Acum însă, ajungând spre finalul tratamentului, a decis să ne vorbească despre confruntarea sa cu atacurile de panică și aspectele acestui subiect subtil.
To go or not to go?
Traseul pe care îl urmează fiecare viitor pacient până ajunge să conștientizeze că prejudecățile în acest sens nu fac decât să îi înrăutățească starea, este diferit. Substratul educației psihologice îl fac pe pacient să treacă prin toate posibilele alternative de tratament, ca să ajungă într-un final să se convingă că ajutorul unui psiholog este inevitabil.
Acest traseu a fost parcurs și de Cătălina, care preț de mai mult de un an a parcurs o multitudine de investigații, presupuneri medicale și ulterior, diverse terapii din domeniul medicinei alternative precum: bowen, yoga, acupunctură ș.a. A început cu un training autogen, care nu a funcționat pentru ea, continuând cu exerciții unde învăța să nu mai fie la fel de perfecționistă și terminând cu tehnici de-a dreptul caraghioase.
„Am ajuns la o doamna care pretindea că face „Tethahealing” , care a pus niște beculețe pe mine și făcea incantații, am fugit de acolo” , își amintește ea râzând.
Alegerea psihologului – o chestiune intimă
Astfel, după ce epuizase toate investigațiile medicale posibile și multitudinea de terapii, proces care a durat în jur de un an, prietenii i-au sugerat să se adreseze unui psiholog sau psihiatru.
„Alegerea psihologului este o chestie foarte intimă. Un an jumate am fost într-un vagabondaj pe la diverși specialiști și am schimbat 5 psihologi până am ajuns aici, pentru că nu vibram cu ei. ” , mărturisește clienta. Clienta, pentru că „ pacienți are psihiatrul, iar psihologul – clienți ”, insistă ea cu fermitate.
Astfel, până persoana își găsește medicul de suflet, tulburarea riscă să capete o anvergură mult mai complexă. În cazul Cătălinei, somatizările ajungeau să se desfășoare de trei ori pe zi la locul de muncă, iar câțiva colegi de la birou, care erau la curent cu problema ei, o însoțeau la medic sau îi erau alături până se epuiza travaliul.
Pastila – simbolul neputinței
Să depășești anumite bariere și să ajungi în cabinetul psihologului, este o provocare, dar să treci de trei ori pe zi, inclusiv la locul de muncă, peste accesele de anxietate este o provocare și mai mare. Aceasta este una dintre situațiile în care clientul este nevoit să ia pastile.
Momentul în care acceptă să ia pastila este cel crucial, deoarece anume atunci conștientizează totalmente și acceptă ideea că are o tulburare psihică.
„Trebuia să iau pastile și mi-a fost foarte greu s-o fac, pentru că mi se părea chiar simbolul neputinței”, mărturisește clienta.
Prin urmare, din spusele ei, în momentul luării deciziei cu privire la preparatele prescrise, descoperise că niște prieteni care erau în proces de divorț, primeau aceleași pastile ce activizează hormonul fericirii. Treptat, din cercul său vast de prieteni, unul câte unul, 5 persoane au recunoscut, în semn de încurajare, că suferă sau au avut de suferit tulburări similare. Astfel, pastila și-a reconstruit însemnătatea, devenind ceea ce era în instanță inițială – un mijloc de recuperare și tratament.
„Lumea s-a deschis doar atunci când am ajuns și eu în situația asta. Altfel, nu se arătau, nu se dădeau tot ”, menționase ea.
Situații nefaste
În societatea în care trăim este o provocare să mergi la un psiholog sau să te adresezi unui psihiatru, pentru că orice tulburare psihică este asociată cu o boală psihică, ceea ce nu este de fapt. Tentativa de a cere ajutorul unui specialist este percepută ca și cum ai declara oficial că ești bolnav, că ești nebun, că ai pierdut bătălia.
În viața Cătălinei a existat o persoană care a rugat-o să nu mai iasă împreună în oraș, pentru că „o pune în situații nefaste”. Intelectual, însă, tulburarea nu afectează nicidecum, problema fiind în mod exclusiv intervalul violent al atacului de panică. „Eu în acea perioadă aveam proiecte foarte mari pe care le-am finalizat cu succes. Intelectual eram perfect funcțională”.
Totuși, focarul apariției acestei tulburări psihice rămâne un subiect greu abordabil. Presupunerile „tehnice” ale cauzelor provenienței tulburării, mărturiile clientei despre faptul că lucrează de 20 de ani fără weekend-uri și concedii, duc treptat spre amintiri de o vechime mai mare, care arată altă perspectivă a situației.
Preocupări lăuntrice
Făcând o retrospectivă în viața sa, Cătălina povestește: „Am rămas fără mamă în fragedă copilărie, iar tatăl mi-a înstrăinat toate bunurile și am rămas în stradă și a trebuit să mă angajez cât mai repede”.
Uluitor este faptul că atacurile de panică ale clientei au debutat exact în luna și la vârsta la care mama acesteia s-a stins din viață într-un accident. Ea a dat de înțeles, că, analizând întreaga situație, face legătură dintre acele evenimente cu ceea ce i se întâmplă astăzi.
„Ceea ce am trăit în acea perioadă a copilăriei mele, m-a marcat poate prea profund și mi-a lăsat o amprentă, de care, probabil este legată situația de astăzi. Poate fi o coincidență sau poate că nu.”
Perioada când îi începuseră accesele de panică mai coincideau perfect și cu cea de căutări spirituale ale ei, deci problema alunecase în zona filozofică, religioasă. Pe parcurs, mai completase că acei prieteni care trecuseră prin același diagnostic, aveau preocupări similare, unii făcând călătorii în India și Tibet în scopul regăsirii spirituale, iar ea susține că, cu cât ești mai activ intelectual, cu atât e mai greu să depășești sau să ignori aceste subiecte. Grijile personale și întrebările existențiale pe care orice om ajunge să și le adreseze la o anumită etapă a vieții, devin nocive pentru psihicul uman, în contextul în care acestea devin unele obsesive.
Absolut funcțională
Cătălina este absolut funcțională. Ea își primește pastilele din luna martie a anului 2018, acestea acționând la o lună de la începutul tratamentului, iar acum se simte mult mai bine și nu mai are accese de panică. Ea a reușit să delimiteze preocupările sale spirituale de tulburarea psihică pe care o are, tratând-o mai mult ca pe o problemă tehnică.
Sfatul pe care l-ar oferi Cătălina pentru persoanele care se confruntă cu tulburările de panică este să se adreseze la un specialist odată ce au eliminat probabilitatea unei boli de natură fizică.
„Este important cum se raportează la o problemă și dacă este privită ca o chestiune de viață care se poate întâmpla, fără să se dramatizeze, atunci lucrurile vor decurge mult mai ușor”, a declarat clienta în ultimă instanță.
