Fiecare scriitor la început de drum s-a confruntat cu dificultăţi, sub o formă sau alta. Adesea, un tânăr pasionat de scris nu reuşeşte să îşi ţină cartea în mâini, din motive financiare, din cauza neîncrederii în calitatea manuscrisului sau chiar din lipsa opţiunilor în ceea ce priveşte editurile din România. Iar cei ce reuşesc să publice sunt descurajaţi de lipsa susţinerii şi a cititorilor. În acest sens, trei tineri scriitori au fost de acord să îşi împărtăşească experienţele: Vlad Ţolan, Raluca Iacob şi Bianca Iordăchescu.
Cine, când şi ce a publicat
Vlad Ţolan are 23 de ani, iar până în prezent a publicat trei cărţi. Primul său roman – Cavalerul Leu, a fost publicat atunci când Vlad avea doar 18 ani. „A fost destul de random, sincer să fiu. Scriam de ceva vreme deja, dar pentru mine. Aveam o povestioară postată pe Wattpad. O prietenă foarte bună m-a întrebat dacă nu cumva aș vrea să public, pentru ca ar avea niște cunoștințe la o editură. Am acceptat, am contactat editura telefonic și cam asta a fost.”
În ceea ce priveşte experienţa cu prima editură la care şi-a publicat cartea, Vlad spune că aceasta a avut atât părţi pozitive, cât şi negative. „Au fost foarte implicați, la început, mi-au oferit un feedback complet și au fost foarte disponibili. Mai apoi, după semnarea contractului, nu au respectat unele clauze și în final am încheiat colaborarea cu ei.”
Raluca Iacob este o tânără în vârstă de 20 de ani, care şi-a publicat prima carte, Clona, în urmă cu trei ani. Până în prezent, a publicat două romane, iar din spusele ei, editura a fost cea care a găsit-o şi nu invers. „Editura m-a găsit pe mine chiar atunci când renunțasem cu totul la orice plan de a mai publica. Mai încercasem să colaborez cu o editură o singură dată înainte și, dezamăgită fiind de respectiva experiență, mă hotărâsem că online-ul îmi era suficient. Scriam pe Wattpad și una dintre scriitoarele lor mi-a găsit romanul acolo.” Impresionată de povestea Ralucăi, scriitoarea a încurajat-o să îşi trimită povestea la editură, iar cartea a luat fiinţă şi în format fizic.
Bianca Iordăchescu şi-a publicat primul volum de poezie, Muze şi alte păcate, la 20 de ani. „Am început să scriu de când eram copil. M-am simțit blocată emoțional de multe ori, simțeam că dacă spun anumite lucruri așa cum sunt, o să fiu judecată, certată sau neînțeleasă. Așa că mi-am ascuns trăirile sub cuvinte ascunse, simboluri. Scriam în metafore înainte să învăț ce sunt ele de fapt.”
Bianca spune că îi plac şi este adepta multor tipuri de artă, însă scrisul este ceea ce o defineşte – „Acesta e rolul vieţii mele. […] Scriu ca să nu mă mănânce de vie chemarea pe care o am.”
Prima ediţie a cărţii ei a fost scoasă cu ajutorul unor cunoştinţe pe care le avea la facultate, în Timişoara. „Nu a fost o experiență plăcută, sinceră să fiu. Comparând cu a doua ediție, mă simt de parcă am plătit mult și degeaba. Fiind și fix la început de pandemie, a durat mult și nu cred că a meritat. Timp mult, bani mulți prin comparație, calitatea a fost îndoielnică. Singura parte cu adevărat bună a fost că cel care a jucat rolul de editor, pe atunci student ca mine, a fost de mare ajutor.” Cu toate astea, în ceea ce priveşte a doua ediţie a cărţii, lucrurile s-au îmbunătăţit. „Am găsit o tipografie mică în Buzău, dar cu oameni extrem de plăcuți și serioși. Mi-au cerut mai puțini bani pe o carte calitativă, mi-au vorbit frumos și m-au ajutat cu tot. M-am simțit luată în serios și respectată, ceea ce a făcut diferența.”
Familia poate fi uneori cel mai mare sprijin ori cel mai mare factor care contribuie la dezamăgire. Într-o situaţie similară s-a aflat şi Bianca Iordăchescu: „Reacțiile au fost diferite, iar unele dezamăgitoare”, spune ea. „Mulți m-au contactat să mă felicite și să își exprime nerăbdarea în faţa unei lansări oficiale. Lansarea a avut loc, dar, brusc, cei care «își doreau» să îmi arate sprijinul nu au făcut-o.”
Asta nu înseamnă că publicarea unei cărţi vine la pachet doar cu astfel de reacţii dezamăgitoare. Vlad Ţolan spune că el a fost norocos din acest punct de vedere: „Familia mea mereu a fost foarte supportive în legătură cu scrisul. Prietenii mei la fel, tot timpul pot să le trimit orice scriu și primesc opinii sincere, chit că sunt de bine sau de rău. Nu cred că pot spune că am fost dezamăgit de vreo reacție din rândul oamenilor apropiați mie, sincer să fiu.”
Totodată, un lucru de care toţi cei trei autori s-au lovit a fost solicitarea exemplarelor gratuite din cărţile lor. „E o situație foarte ciudată, pentru că oamenii în general nu știu ce presupune publicarea unei cărți, care este tot procesul și alte asemenea. Nu cred că se conștentizează realmente cât de mult înseamnă fiecare exemplar cumpărat. De obicei, am încercat să explic fix lucrul acesta, că eu am investit foarte mult timp, o grămadă de energie și bani în proiectele mele, nu pot să le ofer, pur și simplu, gratuit”, a precizat Vlad Ţolan.
Raluca şi Bianca, în schimb, au preferat să ofere exemplarele din volumele lor: „[…] atunci când ești la început, te simți cumva obligat să oferi volume unor persoane”, a menţionat Bianca Iordăchescu.
Mai citesc românii?
O altă temere de-ale scriitorilor debutanţi sau pasionaţilor de scris este dată şi de interminabila dezbatere publică care vizează ideea conform căreia românii nu ar citi cărţi. Tinerii scriitori, însă, contestă această informaţie.
Raluca Iacob precizează că nu se alătură oamenilor care propagă astfel de informaţii. „Cel mult, aș putea spune că traducerile sunt preferate, lucru care e în defavoarea autorilor români”, spune ea. „Oricum ar fi, eu nu mă plâng. Am dovezi clare că și autorii români pot ajunge la un număr impresionant de cititori și, deși sper ca publicul meu să crească pe viitor, mă mândresc cu fiecare om pe care cărțile mele l-au ales.”
Pentru Vlad Ţolan, acest discurs are şi o explicaţie – aceea că în şcoală ni se oferă un tip de literatură care nu stârneşte dorinţa românilor de a citi mai mult. „Programa obligatorie ar trebui să conțină autori contemporani, cărți care să fie relatable, despre ceea ce elevii trăiesc în prezent. Cred că scriitorii pot contribui la asta, tocmai prin prezență în social media, prin raising awareness asupra faptului că nu toate cărțile sunt plictisitoare sau despre subiecte învechite, trebuie doar să îți găsești genul și nișa. Și cititul e cool, cititul mereu va fi cool.”
În acest sens, reprezentanta Editurii George Coşbuc, Laura C. Munteanu, a venit cu opinii în legătură cu această tematică:
„Oamenii care au fost interesați de cărți și de literatură din tinerețe vor rămâne interesați de citit pentru toată viața. Un rol important îl joacă însă aici educația. Atât cea primită de la părinți, cât și cea primită în băncile școlilor și ale facultăților. Îndrăgostoții de literatură, însă, trebuie să transmită acest mod de deschidere a minții și o orizonturilor. Așa… ca un virus!”
Multe lucruri îi pot descuraja pe scriitorii la început de drum, iar autorii din acest material au avut şi ei astfel de situaţii. Raluca Iacob a avut momente în care diverşi factori externi au descurajat-o: „[…] de la comentarii dure și până la probleme cu editura.” Cu toate astea, ea a reuşit să îşi revină din aceste stări.
„Implicarea ar trebui să vină mai mult de la noi.”
De asemenea, Bianca Iordăchescu menţionează că lipsa susţinerii e cel mai important factor care o descurajează. „Eu scriu și poate scriu bine, dar ca să ajung să fiu văzută trebuie să mă descurc singură, să îmi pun banii la ciorap și să investesc în promovare.”
Astfel, tinerii scriitori se pot simţi deznădăjduiţi, iar viitorul literaturii româneşti depinde de ei – chiar dacă şi traducerile au un rol important. Identitatea unei naţiuni este dată de elemente multiple, iar unul dintre acestea este însăşi literatura, un alt motiv pentru care tinerii ar trebui încurajaţi să se implice mai mult în a scrie şi, implicit, în a publica.
Vlad este de părere că oamenii încă sunt dornici să scrie: „[…] sunt foarte mulți tineri care scriu doar pentru ei, ca un fel de terapie, sunt alții care au pagini de Instagram sau Facebook, deși nu vor neapărat să publice. Tinerii au învățat – sau încă învață – să se exprime prin poezie, proză, texte, orice, pe care le postează pe social media și obțin feedback, validare, văd că nu sunt singuri.”
În acelaşi timp, Bianca este de părere că tinerii scriu, însă nu sunt susţinuţi. „Implicarea ar trebui să vină mai mult de la noi ca cititori, să susținem tinerii în loc să le tăiem avântul. Cred cu tărie că ar trebui să se citească mai mult de la tinerii scriitori și în școli. Tot respectul pentru scriitori canonici, dar avem Eminescu de atâta amar de vreme. Să mai facem loc și pentru cei care schimbă realitatea actuală.”
De ce continui să scrii?
Şi totuşi, de ce să se implice tinerii în scrierea cărţilor? Cei trei scriitori ne-au spus ce îi îndeamnă pe ei să îşi continue parcursul literar:
„Cred că unul dintre cele mai bune răspunsuri pentru asta ar fi că nu m-am gândit vreodată să mă opresc. Nu pot să mă opresc. Scrisul e cu mine de când mă știu, a ajuns să fie parte din mine. Faptul că m-am hotărât să îl transform într-o carieră a fost, cred, un hazard, dar aș fi scris oricum, îmi e imposibil să nu”, zice Vlad Ţolan.
Raluca Iacob scrie pentru a transmite mesajele pe care ea le consideră importante unui public la care nu ar putea ajunge printr-o altă modalitate. „Acest motiv, care m-a determinat să intru pe drumul scrisului de romane, mă ajută astăzi să continui.”
Bianca Iordăchescu spune că există pentru acest scop. Ea ne-a povestit că odată a fost întrebată ce ar face dacă ar trebui să renunţe la toate formele de artă, excepţie făcând una singură. „Vezi tu, eu iubesc să fac mai multe: pictură, teatru, pian. Și am zis fără să am nevoie de timp de gândire că la scris nu aș putea să renunț.”
Întrebată de ce ar face această alegere, Bianca spune că scena semăna cu un film siropos, în care râdea şi se uita la cărţile din biblioteca sa. Răspunsul ei era simplu: „[…] peste ani, dacă ajung cunoscută pentru ceva, dacă vorbește cineva despre mine ori dacă vorbesc chiar eu, nu vreau să fiu caracterizată drept femeie, mamă, soră, prietenă, etc. Poate că o să fiu toate astea, dar nu ele mă definesc. Scrisul o face. Continui să scriu pentru că sunt scriitoare.”
Cum vede o editură lucrurile
Pentru a afla şi perspectiva editurilor, am vorbit cu Laura C. Munteanu, reprezentanta Editurii George Coşbuc din Bistriţa. Aceasta a început prin a împărtăşi câteva informaţii despre calitatea manuscriselor primite de-a lungul timpului:
„Despre manuscrise sunt multe de spus. Scriitorii consacrați deja și-au format stilul de exprimare prin volumele sau cărțile scrise de-a lungul timpului. Asta nu înseamnă totuși că toți scriu la superlativ! Sau că printre cărțile foarte bune nu există și câte una mai slăbuță! Însă, la editura noastră cel puțin, surprizele vin din partea debutanților. Mă refer la autorii de proză, pentru că aici e mai greu, consider eu, decât la poezie. Nu știu dacă editura noastră a avut noroc de scriitori talentați sau a fost doar întâmplător acest lucru, însă chiar îmi este drag să-i susțin! Îmi crește inima când pot să spun cuiva «Scrii foarte bine!»”
De asemenea, Laura C. Munteanu mai spune şi că la editura George Coşbuc există concursuri care încurajează tinerii să debuteze în literatură: „Editura noastră, prin fondatorul ei, scriitorul Dumitru Munteanu, regretatul meu tată, a făcut o tradiție din a susține talentul scriitoricesc, cam de 32 de ani. Iar eu, ca editor, încerc să mențin acest frumos și benefic obicei.”
De asemenea, reprezentanta editurii a abordat şi problemele cu care se confruntă tinerii pasionaţi de scris. Aceasta a spus că, pe parcursul experienţei sale, a întâmpinat reţineri din partea tinerilor. A mărturisit, totodată, că şi ea s-a confruntat cu lipsa încurajărilor şi nevoia de susţinere. „Astfel încât, deși scriu din copilărie, deși am crescut într-o familie de scriitori, deși familia mea avea propria editură, am prins curaj să public doar în jurul vârstei de 40 de ani, după foarte multe insistențe din partea părinților… Acum regret că m-am privat atâția ani de acest fantastic și incredibil sentiment pe care-l porți atunci când îți răsfoiești propria carte! De aceea, aș spune celor care n-au curaj doar aceste cuvinte: «Nu pierdeți timpul și nu vă privați de această imensă bucurie, dacă vi se confirmă că scrieți bine!»”
În ceea ce priveşte genurile care se vând cel mai bine, Laura C. Munteanu spune că, până în umă cu doi-trei ani, avea impresia că cele mai vândute cărţi erau cele motivaţionale ori de dezvoltare personală. Cu toate astea, ea zice că a sesizat o schimbare: „Am avut lansări de cărți la care s-a vândut câte un tiraj întreg! Surprinzător, într-adevăr! Pentru că nu erau nici motivaționale, nici de dezvoltare personală. Erau volume de versuri și romane!”
În final, gândurile Biancăi Iordăchescu pot rezuma cel mai bine ideile transmise în acest material:
„Cu tot respectul, artiștii morți nu mai simt nevoia de recunoaștere, dar un tânăr la început de drum are nevoie de ea.”
Poţi cumpăra cartea Biancăi de aici: Muze şi alte păcate; îi poţi urmări parcursul aici: Instagram bianca.scrie
Poţi cumpăra cărţile lui Vlad de aici: Cavalerul leu, Şase şi Cinci sute de kilometri; urmăreşte-i parcursul aici: Instagram cinci.sute.de.kilometri; Instagram Vlad Ţolan
Poţi cumpăra cărţile Ralucăi de aici: Clona; Păcate arse; urmăreşte-i parcursul aici: Facebook Raluca Iacob
Citeşte şi: Atefa, refugiată din Iran: „Trebuie să-ţi ţii gura! Păstrează-ţi gândurile pentru tine, nu le exprima!”
