Când diferența dintre teatrul de stat și cel independent nu e doar cea evidentă, care ține strict de conducere și organizare, mai apar câteva întrebări. Ce au în plus spectacolele independente față de cele dintr-un teatru instituționalizat? Sau în minus? De ce actorii din spațiile de joc independente nu joacă și pe scenele teatrelor mari, de stat? Ce, nu sunt tot actori?
Ba sunt. Iar unii dintre ei pe cât sunt de buni, pe atât sunt și de nebăgați în seamă. Iar când nu mai e loc și pentru ei sub reflectoarele marilor teatre de stat, refuză să-și îngroape talentul, dar ajung tot underground. Doar că ajung în teatrele underground.
Primul spațiu de joc de acest gen din România, care a renunțat la cortină, scaune rabatabile și spațiul gol dintre scena înaltă și spectatori a fost Teatrul Luni de la Green Hours. Din ’97, de când a apărut și a dat exemplu si altor spații de acest gen, unde poți să-ți și bei liniștit cafeaua/berea, teatrul de la Green Hours a primit laude din mai multe țări europene ( Franța, Elveția, Republica Moldova, Germania, Irlanda). Tot demne de laudă mai sunt astăzi și Teatrul Unteatru, Godot Cafe-Teatru, In Culise Teatru Pub, Teatrul Apropo, Teatrul de Sufragerie, Teatrul Mignon, Teatrul de Artă sau Teatrul Act.
Toate astea intră în acțiune în timpul celor trei festivaluri ale teatrului independent, și anume Undercloud, Bucharest Fringe Festival și Festivalul Național de Teatru Independent.
Teatrul independent e teatru alternativ. Da, cam așa cum e și cu rock-ul. Actorii tineri vin și sunt aplaudați în teatrele independente pentru că își doresc să joace, și doar acolo își găsesc locul. Și găsesc un spațiu viu și tânăr, ținut în picioare de actori dornici să pună în scenă bucăți din realitate, nu doar din cărți. Plus că el aduce fragmente care se muleaza pe viețile oamenilor, ale publicului, și nu doar pe trăsăturile riguroase ale personajelor marilor dramaturgi.
Când merg la teatru independent, mă aștept deja să nu fie totul despre angoase sau plumburiu și sumbru. Asta pentru că spectatorul de teatru alternativ își dorește să râdă, să își încheie seara cu o stare placută și să își relaxeze nervii, lucru care ține tot de efectul de catharsis al teatrului.
Cred ca teatrul underground este mai cald si mai uman și pentru că acolo libertatea de creație e în floare și îl și face să înflorească. E realizat, finanțat și jucat de aceiași oameni entuziaști și pasionați, care se hranesc din bucuria fiecărui spectator care aplaudă. Și nu vorbesc aici in metafore, de vreo hrană spirituală (blabla). Ci se hranesc la propriu din asta, căci dacă spectatorii multumiți n-ar exista, atunci n-ar mai exista deloc. Deci biletele nu s-ar vinde, ceea ce inseamna că nici bani n-ar mai fi. E o ecuație simplă, dar care face viața teatrului independent mai grea, tocmai din cauză că bugetul constant nu există.
Te poți autoproclama teatru independent, dacă îți permiți să-ți autofinanțezi proiectele sau să găsești sponsori dispuși să facă asta. Pentru că deocamdată nu s-a descoperit calitatea artei de a ține și de foame. Dar ar fi și ciudat, că atunci noi cum le-am mai spune actorilor, dacă nu „muritori de foame”?
Și apoi, s-ar umple de tot facultățile de actorie de tineri pe care părinții grijulii și raționali nu-i mai împiedica să dea la o facultate din care odraslele lor vor iesi niște artiști boemi și triști care n-o sa-si poată plăti singuri nici chiria. Dup-aia, cine stie, poate s-ar goli Politehnica. Exagerez, evident, nu toți care termina actoria sunt așa boemi. Sau așa triști.
