N-o cunosc pe Simona Halep (de aproape zic), deși aș vrea, iar pe Radu Jude, regizor „Aferim!” îl știam doar de tipul care l-a distribuit pe Sandu Dabija (cum îi spun prietenii, nu eu) într-un scurtmetraj. Prin urmare, nu am niciun parti-pris cu niciunul din ei. Fie că știi cine e Dabija, Radu Jude sau Teodor Corban, fie că nu, fie că știi care sunt regulile la tenis, care e out-ul și care e copilul de mingi, fie că ești român, țigan sau ungur, „Aferim!” și Simona Halep ar trebui să-ți fie puncte de plecare atunci când nu știi încotro s-o iei. Asta dacă vrei să te îndrepți undeva, oriunde.

[egg id=”15″]

 

Astăzi, când succesul imediat e principalul scop al majorității, când sloganurile câștigă pentru că sunt „un lucru bine făcut!”, când „mândria de a fi român” e confiscată, când mergem la facultăți doar ca să ne spunem unul altuia cât de nasol e, când stăm cu ochii unii pe ceilalți, când ne feeling nostalgic and relaxed taguindu-ne în cafenele, când trimitem CV-uri în neștire, când e cool să fii hater și fraier să pierzi timpul, „Aferim!” și Simona Halep apar de nicăieri, virali, dar cu senzația că au fost tot timpul lângă noi. Și-uite-așa uiți de tâmpeniile de zi cu zi și te regăsești în cele două entități ce ne aparțin și-uite-așa parcă e „mișto” să fii român, fără să știi că „mișto-ul” nostru de pretutindeni, cuvântul, e tigănesc.

 

Numitorul comun, în afară de faptul „că-s ale noastre”, e nervul. Ăla e! Au nerv și dorință și de undeva de acolo de sus, de unde le-au poziționat alții, mai au si-a naibii de multă normalitate. Evident, există și suficienți opozanți, și e firesc să fie așa, că doar n-avem cum să fim toți pe aceeași undă; opozanți cu argumente – cum că nu se exprimă cum trebuie, că plictisesc, că e prea mult alb și negru, că n-au forță, că n-au glas, că sunetul, că să vezi că nu țipă sau că-i prea multă liniște în jurul lor. Cine știe… dar eu încredere în postaci, televiziuni și pseudo-experți de diferite genuri nu mai am de când am văzut ca Hannah! Montana e Miley Cyrus.

 

Să revenim la normalitate. O folosim din ce în ce mai des. Avem impresia că normalitatea nu e la noi, e la alții, mult mai la vest, că ei știu care e treaba, că ei au rețeta, și că la noi se mai nimerește. Și-așa am făcut din normalitate excepție, și invers. Nu cred că Jude și echipa lui sau Halep și echipa ei și-au propus de la început să devină excepții sau că se consideră excepții. Nu. Ei își văd de treabă și se propun cu liniște și calm prin tot ce știu să facă. Iar ceea ce fac, să fie făcut bine, temeinic, să fie ceva din care și ei să poată învăța.

 

 Nu am de gând să fac analize detaliate, nu ăsta e scopul. Dar aș vrea să vă fac puțin atenți și să depășiți stadiul „îmi place/ nu îmi place”. Cautați să fiți hotărâți, să vă manifestați curat și direct, să nu renunțați ușor, să faceți parte din ce trăiți, să acumulați, să credeți. Și totul cu calm și nerv.

Comentarii

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here