Hei
Ești?
Mai ești?
Ce faci?
Ce preferi?
Textul sau apelul?
Ok, începem. Mai demult, când cultura telefonului nu dispăruse, oamenii așteptau momentul oportun să și-i sune pe ai lor. Acest moment, încerc, bineînțeles, să îmi imaginez, era ales în jurul unei ore decente și, pe deasupra, mai venea la pachet și cu un mesaj. Important, neimportant, nu contează. Contează că era gândit. Cu alte cuvinte, atunci când X răspundea la telefon, știa că nu din plictiseală, sau mai știu eu ce, a fost apelat.
Dar vorbitul la telefon le venea natural oamenilor. Cunoșteai pe cineva, schimbați câteva cuvinte, schimbați numerele și gata, puteai să-l suni direct. Nu pregăteai terenul ca azi. Acum, vorba vine, oricine știe că la început a fost mesajul. Sigur, după ce vă simțiți în largul vostru, urmează și pasul cel mare, mutarea discuției din mesaje, la telefon:
Ăăă, alo? Sunt tot eu, cel din mesaje.
Și uite cum sângele începe să pulseze mai tare când asta nu e tocmai modalitatea ta preferată de comunicare. Gândurile îți sunt perturbate și ai neșansa de a nu te gândi prea mult la cuvinte. Emoțiile, vocea, râsul, sunt toate vizibile, auzibile, le simți. Ești transparent.
Sunt oameni care fix asta preferă:
,,Îmi place să vorbesc mai mult la telefon decât prin mesaje, deoarece comunicarea prin mesaje mi se pare aridă și superficială, cred că atinge doar partea lingvistică a comunicării. Uneori nici pe aceea (cf, nb, npc). S-au făcut studii de comparare a comunicării prin mesaje cu cea tradițională, iar eu nu sunt surprinsă să aflu că vorbitului prin mesaje îi lipsesc multe componente complexe, pe care le găsim când comunicăm față în față, sau chiar telefonic. Sincer, mesajele sunt utile și rapide, dar doar atât. Oamenii nu rămân impresionați de un limbaj gol, ci de un complex de factori.”
Mare parte dintre noi, însă, nu preferă vocea, ci mai degrabă simplitatea mesajelor, comoditatea și ușurința cu care poți interacționa. Asta nu înseamnă că au renunțat complet la a vorbi la telefon. Încă o fac, dar sunt selectivi. Să zicem că își sună doar prietenii apropiați și părinții. Și pe aceștia din urmă i-au învățat să nu mai dea telefoane din toate nimicurile. Vorbitul la telefon bruiază activitatea. Așa se aude.
Aversiunea pentru el s-a montat în timp. Tot în timp, principalul lui scop nu a mai fost conversația telefonică, și asta greu de ținut minte. Să ne gândim că peste un mesaj poți să-ți arunci ochii de câte ori vrei. Nu e nevoie să-ți amintești totul și nici nu poate fi vorba de presiune. Le citești și le schimbi în orice moment. Dar, conversația scrisă are ceva și mai specific de atât: nerăbdarea.
Scrierea fragmentată e o nebunie. Spui totul cu viteză, să se prindă repede cel cu care vorbești despre ce e vorba. Îți dă inima pe dinafară dacă nu scrii mesajele în grabă, separate, compartimentate. O singură propoziție se poate transforma în zeci de notificări. De-aia nu ne mai sperie numărul mare de mesaje atunci când ne deschidem telefonul. Mhm/ mda/ bun/ șiiii/ măi/ ești/ mai ești/ te-ai supărat? Un limbaj nu atât de bogat, nici atât de întreg, dar atât de nou. Altă formă, altceva.
Dar e ok, nu te stresa. Eu, tu, ea, noi. Toate pronumele personale au o preferință în ceea ce privește vorbitul și altele.
Multe altele.
