pandemie
Sursă: Arhivă personală

Nu mai avusesem prilejul de a părasi localitatea cu scopul de a mă relaxa din ianuarie. Aerul din cameră mă sufoca, întâlnirile regulate cu același grup de oameni și frica de a mă bucura de viață creșteau considerabil zilnic. Această pandemie mi-a fost și de folos, spre surprinderea unora, însă nu pot nici acum trece cu vederea ideea că aceasta mi-a furat în vara anului 2020 libertatea de a-mi alina anumite nevoi sufletești. Trebuia să evadez.

Sibiul, orașul pe care îl numesc acasă, nu o ducea rău cu numărul de cazuri zilnice, așadar am decis după nenumărate mici călătorii către Cluj anulate, să îmi caut o destinație la care aș fi putut ajunge cu trenul în timp eficient pentru a mă putea întoarce acasă în aceeași zi. În final, pe data de 23 septembrie, am cumpărat un bilet dus-întors către Sinaia pentru dimineața următoare.

Trenul era programat să plece la patru fără cinci minute de pe linia patru. Cu o mică plasă de pânză care aluneca încet de pe umărul acoperit de o helancă și o geacă de blugi, am ajuns la gară. Era frig, dar masca sanitară ținea cald feței. Miraculos și total surprinzător, odată ajunsă pe peron, cineva mi-a strigat numele. ”Ale! Deci nu cred! Ce faci la ora asta, singură?”. I-am răspuns că merg la Sinaia, că vreau să evadez. Trenul a venit la scurt timp.

Fabiana face parte din cercul meu extins de prieteni, iar acea dimineață a fost prima dată când eram doar noi două într-o anumită circumstanță. Pe parcursul drumului am discutat despre cum a intrat la Universitatea din București, despre filosofie și literatură, urmând să avem și un mic moment de lectură matinală, ea citea poezii de Nichita Stănescu, iar eu Pădurea Norvegiană de Haruki Murakami.

În Brașov, spre surprinderea noastră, Fabiana a trebuit să se mute în alt vagon pentru că nu își citise corect biletul, însă știam că ne vom revedea pe seară. În locul ei se așează o domnișoară care se îndrepta către Buzău. În mica noastră discuție am aflat că era studentă în anul doi în Brașov, urmând să mă întrebe cum a fost să susțin examenul de bacalaureat în condiții de pandemie. ”Așa de tare urăsc că trebuie să schimb încă două trenuri…” îmi spune ea în timp ce eu mă pregăteam să cobor.

Ora nouă se apropia încet în momentul în care am coborât din tren, aerul rece de munte mângâindu-mi chipul. Cu umbrela într-o mână și cu telefonul în cealaltă, am început să urc scările care duceau în oraș.

Prima oprire a fost la un restaurant unde am avut parte de un mic dejun delicios. În timp ce așteptam mâncarea, am început să citesc din nou. Albine mă vizitau în timp ce întorceam pagini și luam câteva înghițituri de ceai.

A urmat o plimbare lungă pe strada principală a micului oraș. Am intrat într-o librărie și m-am holbat la cărți, nu venisem în Sinaia cu scopul de a face achiziții. Apoi am ajuns pe o stradă în pantă unde se afla o mănăstire pe care am admirat-o respectuos. Am început să mă întorc către strada principală, să urc și să cobor, să privesc minunata arhitectură din jurul meu.

După două ore de contemplat profund, am ridicat capul, căștile în urechi, la auzul fin al unui lătrat de câine. Două bătrânici se uită la mine, eu îmi opresc muzica și realizez că vorbesc cu mine. ”Nu-i așa că este un câine simpatic? Mereu vine la noi când trecem prin fața gardului.” spune una dintre ele. Răspunsul meu a fost o afirmare scurtă și un zâmbet larg. Nu a trecut mult timp până la următoarea interacțiune care a avut loc când urcam către castelul Peleș.

Era un cuplu din Târgoviște care se juca cu o pisică. Cu aceștia am intrat într-o mică retrospectivă a anului, în momentul despărțirii ajungând la concluzia că totul pare a fi o provocare cu aspecte hidoase.

Douăzeci de minute au trecut de când am ajuns la castel când o ploaie neașteptată, dar care a accentuat atmosfera după care tânjeam, a adus o mulțime de oameni la cafeneaua de lângă acesta. Acolo, mi-am scos cartea și am început să citesc, mi-am comandat o cafea și am contemplat la ultimele luni de pandemie.

pandemie

Un grup de turiști și-a făcut apariția și pentru că aproape toate mesele erau pline, am invitat două doamne drăguțe să ia loc lângă mine. Acestea mi-au mulțumit, dar nu am purtat niciun fel de conversație. În schimb, albinele și-au făcut din nou apariția în jurul meu. Am privit în jur și atunci m-a lovit, lumea din jur încearcă să mențină normalitatea în fața anormalității. 

Măștile din tren obligatorii, facultatea online care îmi spunea că nu mai are rost să mă mut de acasă, discuțiile care în final duc la aceleași subiect, oameni prinși într-o oarecare tristețe și eu care doar atunci am realizat cât de departe suntem de ceea ce consideram acum un an ca fiind realitate. Toate interacțiunile până acum au avut scopul de a mă trezi din negare.

A fost ora patru când ajunsă din nou în oraș am decis să i-au cina, iar apoi să mă plimb prin parcul de lângă scările pe care am  păsit de dimineață. Acel parc mi-a adus aminte de iubirea pe care o am pentru natură care, de altfel, a fost și ea neglijată în ultimele luni.

Cu o jumătate de oră înainte să vină trenul, eu deja îl așteptam cuminte pe peron. Cu albinele lângă mine și cu o nouă pace în suflet, urc în acesta la ora șase și un pic, o zăresc Fabiana și începem să povestim despre ziua noastră, în timp ce ne apropriam de casă.

Privind acum această mică scriere, luni după ce am realizat-o, merită să menționez că anumite detalii le-am ținut minte doar pentru că le notasem în ziua respectivă, în timp ce îmi savuram cafeaua. Poate a fost destinul ca mai apoi să folosesc notițele pentru a scrie un reportaj de atmosferă sau poate a fost o simplă coincidență plăcută… ideea este că aș dori să vă las pe voi, cititorii, să decideți ce a stat în spatele inspirației mele.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here